Evreii din Banat și Transilvania de sud înainte și în timpul celui de-al doilea război mondial

(Fragment dintr-un studiu documentar-istoric)

De Ziua comemorării Holocaustului, memoria nu înseamnă doar reculegere, ci și înțelegerea onestă a trecutului. Textul de mai jos aduce în atenție o pagină mai puțin cunoscută a istoriei: situația evreilor din Banat și sudul Transilvaniei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Pe baza documentelor de arhivă și a mărturiilor vremii, el arată cum discriminarea, frica și pericolul deportării au fost realități concrete, dar și cât de fragile au fost intervențiile care au împiedicat o tragedie și mai mare. Public acest fragment de studiu ca un gest de memorie și responsabilitate, în respect față de victime și față de adevărul istoric. Cunoașterea nu diminuează tragedia, ci o face inteligibilă.

Diferenţierile între evrei se făceau în funcţie de regiunile istorice ale României. Tragedia evreilor din Banat şi Transilvania de sud era deosebită în raport cu aceea a evreilor din Vechiul Regat. Regimurile dicta­toriale nu recunoscuseră drepturile cetăţeneşti dobândite prin Constituţia anului 1923. Pretextele invo­cate de autorităţi pentru această discriminare erau: evreii din Banat şi Transilvania nu au participat la războiul de indepen­denţă al României (ignorându-se intenţionat faptul că în anul 1877 ei fuseseră cetăţeni ai Imperiului austro-ungar); nu au luptat în războaiele balcanice din anii 1912-1913; nu au luat parte la propaganda unionistă; nu s-au integrat culturii române; mare parte dintre ei folosesc limba maghiară ca limbă de comunicare şi de cultură. Cuprinderea exactă a ambiguită­ţilor cultivate de Antonescu în politica sa faţă de evrei, precum şi a eventualelor motivaţii ale acesteia o deducem din izvoarele arhivistice.

            Memoriul pentru lămurirea situaţiunii juridice a evreilor din Ardeal şi Banat (cf. Arhiva Comunităţilor Evreieşti din Timişoara, Dosar nr. 77/1943, filele 77-182) adresat de comunitatea evrei­lor din Timişoara ministrului justiţiei în cursul anului 1942 descrie drama populaţiei evreieşti din aceste regiuni. În ce sens? Legea Gruia, ca şi legile succesive care prin natura lor fuseseră chemate să fixeze cadrul juridic al evreilor s-a preo­cupat doar de problema evreilor din Vechiul Regat, cu toate că aici potrivit articolului 7 din Constituţia României de la 1866 naturalizarea nu s-a acordat nici măcar individual. Legiuitorul a omis să se preocupe de evreii ardeleni şi bănăţeni a căror aşezare în aceste regiuni data de trei secole. Memoriul men­ţiona istoricul aşezării şi încetăţenirii evreilor în Transilvania şi Banat; arăta că legea nr. XVII din 1867 din Constituţia fos­tului Imperiu austro-ungar consacrase emanciparea, deplina lor egalitate în exer­citarea drepturilor civile şi politice; că amintita lege a acordat naturalizarea pentru evreii stabiliţi în imperiu având îndeletni­ciri constante şi contribuind la sarcinile publice. Aşadar, prin legile amintite, toţi locuitorii vechii monarhii din Europa cen­trală dobândiseră cetăţenia pe baza hotărârii autorităţii admi­nistrative în opoziţie cu sistemul adoptat în Vechiul Regat.

Prin unirea Transilvaniei şi Banatului cu România, dreptu­rile depline ale evreilor au fost reconfirmate. E vorba de recunoaşterea unei calităţi de mult dobândite şi nu de o favoare (evreii din Vechiul Regat fuseseră încetăţeniţi în bloc abia după unirea de la 1918). Noua încadrare juridică dictată de guvernele lui Carol al II-lea şi Ion Antonescu prin care evreii din Transilvania şi Banat ur­mau a fi trataţi diferenţiat în raport cu aceia din Vechiul Regat indică o politică discriminatorie. Mai mult, confirmă intenţia că în aceste zone urma să fie pus în aplicare un „plan amănunțit” de deportare a evreilor (Raul Hilberg, The Distruction of the European Jews, Chicago, 1967). Tratativele s-au purtat în noiembrie 1941, fiind reluate în primăvara şi vara anului 1942.

La memo­riul amintit, deşi bine articulat şi îndreptăţit în conţinutul său, răspunsul Centrului Naţional de Românizare a fost fără echivoc: „Ca urmare la cererea Dvs. înregistrată la Ministerul Justiţiei sub nr. 174730/1942, avem onoarea a vă comunica, conform referatului d-lui referent şef C. Crivăţ, că nu putem aviza pen­tru echivalarea evreilor băştinaşi din Ardeal şi Banat cu evreii din Vechiul Regat, naturalizaţi cu legi individuale şi nici pen­tru aplicarea unui acelaşi tratament în ce priveşte prelungirea contractelor de închiriere în curs a foştilor proprietari evrei din provinciile unite, ei neintrând în categoria celor exceptaţi”. Un nou demers a fost făcut către conducătorul statului. Dar, toate încercările de lămurire a autorităţilor au fost desconsi­derate. Prejudecăţile potrivit cărora evreii din Transilvania şi Banat puteau deveni spioni, puteau trăda interesele româneşti, fiind vorbitori ai limbilor maghiară şi germană joacă un rol în ostilitatea faţă de ei. Ideea eliminării lor devine iminentă. Într-o adresă a unui grup de inte­lectuali din Banat alarmaţi de faptul că presa germană scrie despre iminenta deportare a evreilor ardeleni şi bănăţeni, citim ur­mătoarele:

„Oricare ar fi concepţia noastră faţă de evrei, suntem creştini şi oameni… şi ne cutremurăm la ideea că cetăţenii unui stat ar putea fără nici o vină să fie despuiaţi de tot avutul lor şi alungaţi din ţara în care s-au născut şi în care zac de secole ose­mintele părinţilor, bunicilor şi străbunicilor lor… trebuie să recunoaştem că atât cu prilejul cedării unei părţi din Ardeal cât şi după aceea, atât evreii din teritoriile cedate, cât şi cei din teritoriile rămase au avut o purtare ireproşabilă. Apoi, ei sunt aşa de puţini la număr (40.000 în Banat şi Transilvania de sud n.n.) încât nu pot în nici o ipoteză să constituie vreun pericol, chiar în caz de război” (Arhiva Comunităților Evreiești din Timișoara, Dosar nr. 75/1941, fila 105; copia unei adrese înaintată autorităţilor române).

Panica populaţiei evreieşti era cât se poate de motivată; toate dispoziţiile venind dinspre Bucureşti indicau o înţelegere între Antonescu și Hitler cu privire la deportarea în lagărul de concentrare de la Bergen-Belsen, din Polonia, lagăr care a funcționat între lunile martie și decembrie 1942 și unde zeci de mii de evrei au pierit în condiții de exterminare prin foamete și boală. Evacuarea micilor comunităţi din Banat şi înghesuirea lor la Timişoara este un indiciu ce referă la planurile lui Ion şi Mihai Antonescu (Cf. documentele care indică bugetele comune în Dosarele 76-78, Arhi­va Comunităţilor Evreieşti din Timişoara). La fel, detașamentele de muncă forțată (cf. fişele per­sonale ale concentraţilor în taberele de muncă în Arhiva Comunităților Evreiești din Timișoara, Dosar nr. 102-suplimentar. Diverse acte, anii 1943-1944, filele 115-132).

Evreii din Banat și Transilvania de sud urmau să fie deportați la Bergen-Belsen în a doua jumătate a anului 1942. În trei oraşe lucrurile se aflau în pregătire: Arad, Timişoara şi Turda. Erau localităţile de graniţă ale României de atunci, în care, ală­turi de români, locuiau importante grupuri de populaţii vorbi­toare de limbă maghiară, între care şi evrei. Reprezentanţii bi­rourilor locale ale Centralei Evreieşti deveniseră conştienţi de intenţiile regimului. Primiseră indicaţia de a întocmi tabele ale populaţiei evreieşti pe sex, vârstă, ocupaţii (Raul Hilberg). Mărturia lui Theodor Löwenstein-Lavic (fost director al educaţiei şi culturii din Centrala Evreilor) în procesul Eichmann (citată de R. Hilberg) se confirmă prin izvoarele documentare din Arhiva Comunităţilor Evreieşti din Timişoara. Tabelele există în arhivă).

Ion şi Mihai Antonescu semnaseră acordul asupra deportării evreilor din oraşele amintite după o suită de convorbiri şi de înţelegeri cu autorită­ţile germane. Totuşi, planul avea să cadă şi la această întâm­plare o contribuţie decisivă şi-au adus: ba­ronul Franz von Neumann, patronul fabricii de textile (ITA/UTA) din Arad, şef-rabinul României, Alexandru Şafran și mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan. Deşi Hitler proiectase soluţia finală, lagărele naziste nu fuseseră pregătite în prima fază a războiului. Raul Hilberg este de părere că Reich-ul dorea să profite de graba cu care gu­vernul român adoptase măsuri radicale împotriva evreilor. Este vorba de cazul Transnistria, reprezentând o rezervaţie creată pentru eliminarea evreilor. Acelaşi istoric afirmă că măsura în cauză a fost luată drept o garanţie a ho­tărârilor conducătorului român în această problemă.

Informațiile au început să circule, dovadă că evreii din Banat şi sudul Transilvaniei se grăbeau să-şi vândă mobilele şi bijuteriile. Într-un astfel moment intervin acţiunile baronului de Arad, Franz von Neu­mann. Sunt, probabil, dintre cele mai spectaculoase şi total ne­aşteptate. Oficialităţile germane din capitala României aveau să semnaleze ca periculoasă prezenţa la Bucureşti a baronului încă în toamna anului 1941, numindu-l „evreul, din nefericire, celebru”.  Se pare că în cursul mai multora dintre deplasările sale în capitală el a atras atenţia demnitarilor regimului. A cheltuit sume mari de bani în cursul unor întrevederi. A descoperit păr­ţile slabe ale administraţiei regimului Antonescu, între care corupţia funcţionarilor săi. Raul Hilberg afirmă că baronul a fost acela care a oferit unui înalt funcţionar al cabinetului Antonescu suma de 400 de milioane de lei destinată armatei române. Scopul era anularea planului de deportare a evreilor din Banat şi Transilvania de sud.

Gestul lui Franz von Neumann trebuie pus pe seama legătu­rilor ce le întreţinea cu Statele Unite ale Americii, unde tatăl său emigrase de mai mult timp. Apoi, ar putea fi coroborat cu activitatea Consi­liului clandestin al evreilor din Bucureşti, unde rolul şef-rabinului României Alexandru Şafran a fost cel puţin la fel de impresionant. Consiliul clandestin a fost acela care a aflat din surse exacte că deporta­rea evreilor din Banat, Transilvania de sud și Vechiul Regat era iminentă. Zvonul deportării a fost confirmat de informația publicată la 9 august 1942 în ziarul de limbă germană de la Belgrad, informație citită de reprezentanții evreilor din Timișoara. Atunci au fost alertaţi regele Mihai, regina-mamă, am­basadorul Elveţiei la Bucureşti, delegaţii Crucii Roşii, nunţiul papal, preşedintele înaltei Curţi de Justiţie.

În memoriile sale, șef rabinul nu aminteşte de contribuţia baronului. În schimb, el mărturiseşte cum i-a venit ideea de a-1 contacta pe mitropolitul Bălan, şeful Bisericii Ortodoxe Române din Tran­silvania, spre a interveni la mareşalul Antonescu în favoarea evreilor. Prin mijlocirea înaltului prelat ortodox — scrie şef-rabinul României de atunci — fusese obţinută anularea ordinului de deportare (Alexandre Șafran, op.cit.). Era în aceeași lună august a anului 1942, când se consuma acest mo­ment limită din istoria evreilor din Banat, Transilvania de sud și Vechiul Regat. Probabil, mitropolitul se afla în legătură nu doar cu rabinul, ci şi cu baronul Franz von Neumann, fiind mesagerul ambilor în faţa lui Ion Antonescu. Nicolae Bălan avea o mare tre­cere în faţa dictatorului, din momentul în care acceptase func­ţia de mitropolit de Odesa. Despre intervențiile sale și ale lui Wilhelm Filderman, președintele Uniunii Evreilor Români, în vederea anulării ordinului de deportare a evreilor din Banat, Transilvania de sud și Vechiul Regat,  Alexandru Șafran scrie următoarele:

„ În vara și toamna anului 1942 se știa că germanii au hotărât să impună evreilor din România <soluția finală >. Nu voi uita în veci acel sfâșietor Șabat Teșuva (Șabatul întoarcerii, o zi specială de gândire, regret pentru greșeli și dorință de a deveni mai bun, înainte de Yom Kipur, n.m.,VN) din acel an, la Sinagoga Malbim. Citam un verset din Psalmi (90,3), unde era vorba despre omul obidit care trăiește în umilință și disperare. Credincioșii au înțeles aluzia și s-au pus pe plâns, transmițându-le durerea și celor ce n-au reușit să intre din lipsă de locuri și aflându-se în curte, chiar pe străduțele învecinate. Tocmai contribuisem la anularea ordinului de deportare din sudul Transilvaniei, care trebuia urmată de deportarea întregii populații evreiești din România în Polonia. Pericolul rămânea suspendat deasupra capetelor noastre. Am încercat cu disperare să păstrez un echilibru întrte datoria mea de a nu ascunde cruda realitate și dorința de a păstra speranța și credința în toate inimile” (Alexandre Șafran, Resisting the Storm.Romania 1939-1947. Memoirs, Ierusalim, 1987; cf. ediția în limba română, Un tăciune smuls flăcărilor. Comunitatea evreiască din România. 1939-1947, București,  1996, p. 75).

Istoricul Ezra Mendelsohn spune că la sfârşitul secolului trecut şi începutului secolului nostru, ca şi în perioada interbelică, România era cunoscută ca una dintre ţările cu cele mai accentuate forme de antisemitism. Este de dorit să înțelegem că politicile României în cel de-al doilea răz­boi mondial trebuie circumscrise contextelor intern și internaţional. Cultura și mentalitatea populaţiei româneşti au şi ele importanţă. Apoi, e necesar a se cunoaşte modul în care s-a făcut politica, ce fel de categorii sociale erau reprezentate în clasa politică. Modernizarea și evoluția istorică a ţării are încă multe necunoscute. Unele dintre ele ar putea explica faptele mai sus prezentate. În tot cazul, resursele umane şi tipologia intoleranței și a toleranţei, a limbajelor și a comunicării indică un profil particular.

Conceptul de „Holocaust incomplet” sau „ Holocaust neimplementat” l-am utilizat într-un sens strict analitic, referindu-mă la cazuri în care au existat intenții genocidare și pregătiri administrative concrete, dar acestea nu au fost duse până la capăt. O atare terminologie nu relativizează amploarea suferinței evreilor din România și nici nu implică o atenuare morală a responsabilității statului. Dimpotrivă, ea urmărește să surprindă specificul istoric și să evidențieze mecanismele prin care genocidul a putut fi întârziat, redirecționat sau temporar oprit. În sfârșit, responsabilitatea etică e inerentă cercetării Holocaustului. Menținând distanța analitică și rigoarea științifică, e esențial să abordăm cu respectul cuvenit experiențele victimelor și eforturile de salvare, evitând atât simplificarea eroică, cât și narațiunile care ascund culpa. Scopul meu a fost ca printr-un studiu de caz ancorat regional și național să aprofundez înțelegerea naturii complexe și inegale a Holocaustului într-un stat ca România care în timpul celui de-al Doilea Rzăboi a fost unul dintre aliații Germaniei naziste.

Pentru alte informații, descrieri și evaluări ale istoriei evreilor și ale antisemitismului din România, vezi: Victor Neumann, Evreii Banatului. O mărturie a  multi- și interculturalității Europei Est-Centrale, ediția a II-a, Timișoara, 2016; Idem, Istoria evreilor din România. Studii documentare și teoretice, ediția a II-a, București, 2018;  Idem, “Between Hungary and Romania: The Case of the Southern Transylvania’s Jews During the Holocaust”: https://www.wilsoncenter.org/publication/236-between-hungary-and-romania-the-case-the-southern-transylvanias-jews-during-the; Idem, “Etnonaționalism și segregaționism în România interbelică. Pogromul de la Iași și crizele identitare aleTimișoarei” în volumul Carol Iancu, Florin Platon, 80 de ani de la pogromul de la Iasi și Holocaustul din Romania, Iași, 2022; Idem, ”The-Obsession-of-Romanian-Intelligentsia-During-the-Interwar-Period. Ethnonational-Specificity”:https://deliberatio.uvt.ro/wp-content/uploads/2024/07/4_Victor-Neumann_The-Obsession-of-Romanian-Intelligentsia-During-the-Interwar-Period_Ethnonational-Specificity.pdf