Herta Müller, înainte şi după Nobel

166

Ce înseamnă „capitală culturală”? Prin cine — cu cine — am putea să o definim? Prin Herta Müller? Prin Virgil Birou? Prin Stoia Udrea? Prin Ion Holender? Prin Franyó Zoltán? Prin Franz Liebhardt? Cine poate fi aici, lângă noi, în momentul în care Timişoara va fi „capitală culturală”? Mai mulţi domni, mai multe doamne — care le ştiu toate — mi-au spus că Herta Müller în niciun caz nu va veni. Nu va fi aici. Mă întrebam dacă Herta Müller a devenit celebră şi prin paradigma anti- în care şi-a înscris opera. Niederungen, cartea de debut, tipărită şi în Germania, unde a fost primită cu mari elogii (dar şi cu semne de întrebare, venite chiar din partea şvabilor transmutaţi în Germania). Herta Müller vorbea altfel despre familie, sat, biserică, istorie:.

„Cum eu provin din minoritatea germană din România, tatăl meu a fost înrolat în SS-ul lui Hitler, la fel ca majoritatea fiilor acelui timp şi ţinut.” „Acelui timp şi ţinut”, precizează autoarea. „În copilărie, tata a fost acel ţăran supus pe care-l iubeam. Soldatul SS din el se perimase. Dar, după ce împlinisem cincisprezece ani, când mă-ntorceam din oraş acasă, în vizită, tata era beţivul satului şi, rând pe rând, muţenia lui privind războiul, la trezie, precum şi cântecele, la beţie, au ajuns pentru mine o provocare.” Ea citise deja „destule cărţii” ca să descopere în cântece „recidiva”. „Nu suportam aceste cântece, îl dispreţuiam pe cel care le cânta şi trebuia să-l scot din apropierea mea. Şi din cauza recidivelor lui, cuvintele lui Kramer trimiteau şi mai mult fulgerele spre mine. Nu le citeam niciodată fără să nu-mi vină tatăl meu în minte.”

„Am învăţat din ele să combin frica privată şi reflecţia în categorii politice.” Într-un aeroport din Budapesta vede două familii din Kosovo. Cu două bunici care  plângeau „aşa de tăcut, de parcă n-ar fi făcut decât să se uite în pământ cu obrajii picurând. Doi părinţi cu feţe uscate, absente, trei copii în hăinuţe prea mari, primite din ajutoare, şi care se jucau pe pardoseala de piatră cu avioane de plastic”.

„De războaiele de-acasă au scăpat, mi-am zis, picioarele li s-au cărăbănit de acolo, dar capul?”

Unul din spectacolele mari de la Timişoara a fost realizat de Niki Wolcz, ilustrul regizor, cu Niederungen. Am fost surprins de dramatizarea cărţii. Dl Wolcz mi-a spus că a avut o întâlnire cu Herta Müller, laureată a premiului Nobel, şi că scriitoarea n-a avut nimic împotrivă nici la dramatizarea cărţii, nici la formula spectacolului. E drept că n-a ajuns la Timişoara să vadă piesa, dar mă întreb: se mai joacă? Se poate relua?

De o extremă bunăvoinţă mi s-a părut frazele ei despre Oskar Pastior. Despre fericita înţelegere cu marele poet:

„Există copii de la munte şi copii de la câmpie. Oskar Pastior era un copil de la munte. Pentru el viaţa de zi cu zi erau brazii, pentru mine, câmpurile cu porumb. Brazii lui se înălţau spre cer, pe când lujerii de porumb din copilăria mea se-ncolăceau în jurul orizontului. Iar peisajele lasă urme, participă la socializare într-un mod difuz. Se strecoară în noi, ne livrează primele imagini maiestuoase, care ne obligă să ne confruntăm cu propriul nostru  corp. Suntem mici şi materialitatea corpului nostru ne face trecători. Peisajele îngroaşă impresia acestei perisabilităţi.” Şi, dinspre autobiografie:

„Imaginea naturii din jur e prima înfrângere pe care am simţit-o în viaţă. Materialitatea inegală a devenit manifestă, natura din jur m-a făcut să mă tem. Peisajul este prima situaţie din copilărie fără scăpare, iraţională, de care îmi aduc aminte. Îmi spuneam că trebuie să devin o plantă, pentru a şti cum să trăiesc. Valea înverzită a râului a fost oglinda exterioară a singurătăţii mele interioare.”

Şi aş mai pune alături câteva fraze din Jurnalul suedez al Gabrielei Melinescu, scriitor din elita scrisului european, fixată în Suedia. Scrie, în 25 mai 2005, Gabriela Melinescu:

„La ora şapte, la Kulturhuset, s-o ascult pe Herta Müller conversând cu criticul Ingrid Elam. Sala este, ca de obicei, arhiplină, aici se perindă scriitori din toată lumea, care sunt cunoscuţi, poate nişte candidaţi la Nobel. Herta M. are ceva viu în felul ei, o autenticitate ţărănească din satul ei de şvabi, din Banat. Pe scurt, este un poet. A vorbit mult despre satul ei, despre limba română, despre cuvinte, despre străinătate, despre germana ei care nu este considerată cu adevărat germană în Germania, cu toate premiile literare primite ea se simte un străin cu rădăcinile undeva în aer. Am fost prima care am primit un autograf pe cartea ei, zâmbind şi vorbind româneşte, cu modestie, fără urmă de infatuare.”

Peste nişte ani Herta Müller va lua Premiul Nobel, aşa cum a presimţit  Gabriela Melinescu şi prietenii ei.

Şi n-am putea să scriem că vom fi o adevărată capitală culturală şi datorită doamnei Herta Muller? Împreună cu ea?

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ