Aveam 25 de ani când l-am cunoscut îndeaproape pe George Șerban. Bărbatul care a fondat, alături de alți câțiva visători de cauze înalte, ziarul „Timișoara”, pe la începutul anilor ’90, devenise, între timp, om politic, parlamentar PNȚCD, mai exact.
Tot el s-a numărat printre inițiatorii Proclamației de la Timișoara, un act intrat în legendă prin justețea și, mai ales, prin spiritul de anticipare remarcabil al felului în care urma să arate România de mai târziu. Din cele două cauze drepte, care s-au dovedit a fi ziarul și proclamația cu același nume, putem scrie astăzi — la peste trei decenii distanță — că s-a clădit și o parte din societatea noastră actuală.
Înainte de toate, cea timișoreană. Pentru că, în pofida părerilor multor nostalgici ai vechiului regim, destui dintre ei profitori notorii și veroși ai beneficiilor capitalismului de după ’90, România arată acum infinit mai bine și mai decent decât oricând în deceniile comunismului ceaușist. Cu câteva excepții ce țin mai degrabă de normalitatea încă intactă, în vremurile acelea, a umanității deceniilor șapte și opt, printre care ar fi de amintit o școală mai de bună calitate decât cea de azi, un anume bun-simț natural al oamenilor simpli sau o mai mare decență a moravurilor, nimic în rest nu ar trebui să ne facă să plângem după realizările dejiste ori ceaușiste.
Dimpotrivă, ar fi ideal ca iubitorilor de pace și de liniște deplină din comunism, mulți dintre aceștia oameni foarte tineri, în prezent studenți, intelectuali progresiști, susținători fanatici ai corectitudinii politice, să le fie servite, dimineața sau seara, celebrele și îngrozitoarele lecții de învățământ politic de dinainte de 1989. Nu le-ar strica și câteva ore zilnice de practică agricolă sau de apărare a patriei, cu armele grele rusești înfășurate „che guevarist” în jurul coapselor, în speranța că, în felul acesta, s-ar putea lecui de fantasmele marxismului recurent.
Am făcut, împreună cu George Șerban, la Televiziunea Analog, vreme de câteva luni, din februarie 1998 și până la finalul acelui an, când moartea avea să-l răpească atât de tânăr și într-un mod destul de bizar, prea puțin clarificat până astăzi, în jur de patruzeci de emisiuni. Îmi amintesc că, înainte de fiecare emisiune, discuțiile mele cu George erau mereu aprinse și pline de miez, atingând, ca un evantai luxuriant, teme locale și naționale, politice ori culturale. Am învățat din toate acele scurte întâlniri câteva mici lecții de viață, pe care un intelectual pasional și cultivat ca el mi le transmitea delicat și insinuant, fără a avea niciun moment intenția să mă învețe doct ceva anume, cu atât mai puțin pe un ton superior și intimidant.
Murind la nici 45 de ani, George Șerban nu a avut șansa să ofere Timișoarei și alte daruri fericite precum cele două inițiative cu valoare de simbol, amintite în debutul acestei evocări. Nu a apucat să ducă la capăt nici faimoasa Lege a Lustrației, care, dacă ar fi ajuns să fie aplicată, în forma gândită de el, la sfârșitul anilor ’90, ar fi putut schimba fundamental lumea românească de azi.
Așa stând lucrurile, vor rămâne în urma sa, cum, de altfel, se întâmplă deja de peste două decenii, documentul sublim al Proclamației din Martie 1990, editorialele sale din ziarul pe care l-a condus vreme îndelungată și cele două romane, Somnul și Turnirul, publicate înainte de 1989. Nu e mult, dar nici puțin, pentru un bărbat care a ars atât de repede, în umbra luminoasă a viselor sale demne și neliniștitoare.
