În mai 2016, întâmpinam primul număr tipărit al săptămânalului „Banatul Azi” cu tandrețea cu care mama vitregă a Albei ca Zăpada își întâmpina oglinda. Și pledam sincer și un pic narcisic, în oglinda paginii, pentru presa pe hârtie. Iar un mit din copilăria mea — nu știu, și nici nu vreau să știu, cât de susținut chimic sau alchimic — îmi servea drept argument suprem al pledoariei. Conform lui, hârtia de ziar tipărită e cea mai bună lavetă pentru geamuri. Și cine nu iubește un geam limpede, dacă tot are o fereastră? Una prin care de dincolo spre dincoace și înapoi să se circule ca pe Autobahn. Mai ales acum, când „transparența” n-a obosit să fie cuvântul-cult al oricărui politician român în campanie electorală.
O fi sau n-o fi cerneala tipografică mireasa supremă a detergentului de geamuri, din cununia cărora să izvorască o minune de claritate a lumii — contează mai puțin. Dar merită încercat mariajul. Care, dacă publicația a mai fost și citită, poate ține până când curățenia îi va despărți. Fiindcă — nu-i așa? — natura chimică a cuplului nu trebuie s-o umbrească pe cea spirituală. Pentru sporirea eficienței — substantiv, iarăși, cult al omului nostru politic. Mai ales când ocupă o funcție de gospodar.
Și-atunci, cum să nu-mi vină în minte imaginea, iconică deja, a primarului Timișoarei dând la o parte, cu un gest bine cumpănit de larg, draperiile uneia dintre ferestrele biroului său? Și cum să nu mă gândesc dacă nu cumva imaginea n-ar trebui să aibă o fericită urmare simbolică: Dominic Fritz spălând același geam cu un ziar. Fiindcă — vă rog să mă credeți pe cuvânt! — cu un site nu se poate spăla nimic. Cel mult câte un creier, dar asta e o altă chestiune, de care nici Galaxia Gutenberg n-a fost și nu e străină. Iar ziarele ar putea fi bugetate la capitolul „produse de curățenie”. Asta comutându-le condamnarea la inutilitate în muncă în folosul comunității.
O spun pentru că presa tipărită n-ar trebui să devină istorie în Timișoara. Și, cu atât mai puțin, isterie, odată cu desființarea, de către Primăria Municipiului, a chioșcurilor de difuzare din oraș. O decizie, oricum am privi-o, nefericită, ba chiar jalnică, dacă e luată respectând servil principiul acțiunii și reacțiunii din mecanica newtoniană. Care e doar baza fizicii, nu și fizica în integralitatea sa. Iar puțină metafizică n-ar strica deloc.
Și mi se pare că toți suntem cam datori la capitolul ăsta.
În fine, sunt un partizan al presei scrise și pot fi privit, poate, de către fanaticii ecologiști cum e privit un susținător al coridei de către protectorii animalelor în Spania. Pentru că hârtia ne ucide pădurile, la o primă vedere. Așa cum on-line-ul, limba, aș adăuga în șoaptă, ca să nu mă audă toată lumea. Fiindcă nu există toată, dar, cu siguranță, există cea mai mare parte. Una care uită, de pildă, că se tipărește majoritar pe hârtie reciclată. Inclusiv pe cea de ziar mototolit pentru ștergerea geamurilor. Și că niște texte, ca să se adune într-o tipăritură, trec prin fața mai multor, mult mai multor ochi și prin infinit mai multe mâini decât orice site de presă ori de ce vreți. Iar asta nu însemnă nimic altceva decât o mai mare probitate: informațională, lingvistică, morală, în fond. Și un semnificativ efort financiar, mai ales acum, când hârtia s-a scumpit dramatic.
Sunt retrograd când afirm — și se tipărește asta! — că țin cu filtrele, poate mai puțin cu cele de țigară, iar uneori îmi e dor de un Camel fără, dar fără ele avem ceea ce avem: libertatea de expresie fără expresie. Cât despre expresivitate, numai de bine — tirajele cărților urlă de la sine. Și urlă-n pustiu. Și trei librării centrale din Timișoara au dispărut fără urmă în ultimii doi ani.
Ne place să spunem că trăim într-un oraș multicultural. Că Timișoara e altfel, tocmai de-asta. Ei bine, și presa scrisă, tipărită e altfel tocmai de-asta: fiindcă implică mai multe profesii, calificări, destine decât presa on-line. Și pentru că stă pe un pat al lui Procust, formatul ziarului, e mai exactă, mai concisă, mai civilizată. Are, deci, nevoie de multiculturalitate ca să existe. Și să ajungă la oameni dimineața, la chioșcul din colț, care presupune și o șuetă cu vânzătorul de ziare și periodice proaspete.
Dar nu-mi rămâne decât să sper — și nimic mai mult! — că, în Timișoara, chioșcurile de presă, indiferent de cine are sau nu dreptate în această situație, fie ea cronică, fie conjuncturală, acută, nu vor dispărea, așa cum se anunță. Soluții pentru ziarele tipărite trebuie găsite. Fiindcă, dacă nu, și ferestrele noastre vor suferi, oricâte (micro)fibre (optice) vom avea pe mână.
