Jean-William Lapierre ne spune că, printre altele, o organizare politică matură se caracterizează prin existența unui „aparat” specializat de guvernare. Într-o astfel de organizare, puterea politică se exercită instituționalizat, prin intermediul unor autorități care, după caz, sunt legislative, executive și judecătorești. De cele mai multe ori, cetățeanul interacționează cu autoritățile executive, respectiv cu administrația publică, de care se folosește cum poate, cu care a învățat să conviețuiască și pe care nu se obosește să o înjure ori de câte ori suferă vreo dezamăgire din partea ei.
Lapierre observă că între decidenții politici și funcționarii administrației publice s-a statornicit un soi de „relație clientelară”, care pentru cetățean numai benefică nu e. Sociologul francez notează: „Relația clientelară implică, în general, o reciprocitate asimetrică între două persoane (…). «Clientul» primește de la «patronul» său protecție și, eventual, mijloace de subzistență, datorându-i, în schimb, supunere, servicii și diverse prestații. Schimbul nu este simetric, în sensul că obligația este mai grea și mai constrângătoare pentru client decât pentru patron. Sub masca reciprocității și a pactului mutual se ascunde, în realitate, o relație de dominare-supunere, chiar de exploatare, atunci când mijloacele de subzistență ale clientului depind de patron, iar condiția impusă de acesta este de a i se ceda surplusul. Relația de subordonare administrativă este ierarhică, impersonală, reglementată printr-o instituție, și nu printr-un pact. Funcționarul primește o delegare de putere asupra administraților și o retribuție pe care o cheltuie pentru a supraviețui. El datorează superiorilor ierarhici ascultare, sub amenințarea pierderii funcției sau a compromiterii carierei”.
Pentru particularul cetățean-administrat, tabloul mai sus descris este înfricoșător. În decorul unui astfel de tablou, el — cetățeanul — pare a fi abandonat, lipsit de orice apărare, victimă sigură al unui exercițiu excesiv sau discreționar al puterii pe care tot el, cetățeanul, o încredințează în mod direct politicianului și, prin ricoșeu, funcționarului administrației publice.
La nivel teoretic, citatul din Lapierre pare să explice statutul actual al funcționarilor publici din România. Mult mai bine salarizați decât mulți dintre angajații sectorului privat, înzestrați cu beneficiul stabilității în funcțiile ocupate, puternic sindicalizați, vocali, veșnic nemulțumiți, trăind — mulți dintre ei — sub semnul blazării, obsedați până la ridicol de a intra în grațiile politicienilor chemați vremelnic să exercite puterea (la nivel central sau al cel al unităților administrativ-teritoriale), acești funcționari publici permit ori interzic destine, șanse și oportunități, în aparență, după bunul lor plac. Numai că nici fără ei nu se poate! Livrându-ne senzația unui imens mușuroi, fără de care statul nici nu există, nici nu se mișcă, corpul masiv al funcționarilor publici ne fac posibilă existența cotidiană, în forma cu care ne-am obișnuit și la care, de fapt, nu prea am fi dispuși să renunțăm. Pentru că pur și simplu nu știm ce am putea pune în loc. Un polițist (care, că veni vorba, este funcționar public cu statut special), un secretar general al unei comune, al unui oraș sau al unui județ, un prefect, un arhitect-șef al unei municipalități, un inspector fiscal, un consilier juridic de inspectorat sau de direcție, un director de minister sau un șef de serviciu chemat să se ocupe de evidența nașterilor, a căsătoriilor sau a deceselor într-o localitate dată ori un registrator de carte funciară nu sunt altceva decât personaje absolut necesare existenței noastre… civilizate. Mi se va spune că, prin digitalizare, locul acestor funcționari poate fi luat de un sistem informatic și că, astfel, mulți dintre acești lucrători ai administrațiilor noastre publice ar putea fi trimiși acasă. Dați-mi voie să cred că nu este posibilă o integrală înlocuire a funcționărimii cu câteva calculatoare ori cu alte asemenea mașinării. În orice caz, nu în următoarele două-trei decenii. Iar angajabilitatea relativ ridicată în sectorul public are și efecte pozitive, ce nu pot fi ignorate.
După alegerile locale consumate la 27 septembrie 2020, unii dintre noii edili s-au grăbit să se arunce într-un soi de „întrecere socialistă”, anunțând zgomotos că au decis concedierea unui important număr de funcționari, angajați în municipalitățile pe care proaspeții aleși au ajuns să le conducă. Cel puțin la nivel declarativ, gestul lor a fost motivat de necesitatea de a economisi niște bani (care, într-adevăr, nu erau puțini) și, în consecință, de a cruța niște bugete publice. Acești entuziaști nu ar trebui să uite însă câteva lucruri: a) că funcționărimea, de care tocmai s-au dispensat, a fost angajată tot de niște politicieni; b) că bine ar fi ca cei aleși la sfârșitul ultimului septembrie, să nu răspundă cumva comenzilor de partid și, în locul funcționarilor trimiși acasă, să aducă alți funcționari publici cu nimic mai buni decât cei plecați; c) că, în contextul comprimării sectorului privat al economiei, statul, implicit administrația publică, rămâne unul dintre angajatorii majori; d) că economia României se bazează pe consum, care, la rândul său, nu se realizează decât în prezența unor venituri rezonabile (și nu la nivelul întâlnit în Africa sub-sahariană), venituri pe care, din păcate, mediul de afaceri nu îl poate asigura decât pentru un număr foarte redus de privilegiați; e) că, în sfârșit, de menținerea unui nivel relativ ridicat de angajare în sistemul instituțional al statului profită și mediului economic privat, inclusiv corporațiilor (foarte iubite în această perioadă), cărora, în lipsa salariilor decente, nu le mai cumpără nimeni bunurile și serviciile ofertate.
