Frontiera refugiaților afgani

136

De câteva săptămâni, o lume întreagă urmărește înmărmurită evoluția evenimentelor din Afghanistan, incapabilă să-și imagineze încotro se va îndrepta firul epic, dar mai ales ce se va alege din toate predicțiile, expertizele și proiectele ce au coagulat energii planetare, fonduri și angajamente politice.

În curând se vor împlini două decenii de la sângerosul 9/11 pe care nu-l putem uita, nici explica îndeajuns. Între pariul nostru raționalist, susceptibil capabil să ne ofere înțelegerea și argumentarea oricăror procese și, respectiv, realitatea rebelă care scapă mereu și ne surprinde cu mutații năucitoare, este un clivaj care se tot adâncește fără ca lumea decidenților să aibă curajul să-și asume adevăratele motive. De unde a pornit tot acest val de violențe și de ce nu-l pot opri nici banii, nici armatele bine dotate, nici sancțiunile internaționale? Cum s-ar putea (sau nu?) împăca promisiunile unui regim democratic pentru toți cu tot mai desele pierderi ale pariului: conflicte etnice, fundamentalism religios, populism politic și economic, corupție, autoritarism, revendicări de nișă care înfrâng secole de acumulări culturale și valorice? Cât de fragile sunt argumentele logicii ce guvernează politica de azi și unde sunt breșele care, pe principiul creșterii avalanșelor, anulează în două săptămâni eforturi de zeci de ani? Sau, poate, sute de ani? Există o regulă nescrisă a teoriei jocurilor, care indică necesitatea de a ieși din contextul imediat pentru a putea vedea soluția și blocajele contextului. Undeva, cumva, ne afundăm în repetiții și autocenzură, fapt care ne împiedică să mai vedem neajunsurile, cumva, din frica noastră de neant, de gol existențial și epistemic, de gol valoric; există un punct pe care toți raționaliștii lumii îl ascund sub faldurile frazelor prețioase, dar care nu poate fi nici explicat, nici ignorat: punctul arhimedic, premisa primă a lui Descartes, asumția de la care ne-am construit un palat de principii măgulitoare și hrănitoare cu promisiuni, dar care, pe fond, ne privează de înțelegerea a ceea ce e dincolo de ea.

O lume occidentală (și aliații ei) trăiește de câteva secole fascinația modernității raționale, a deciziilor întemeiate științific, argumentate și demonstrate prin tratate și bibliografii cu pretenții. Și, iată, apar aceste grupuri „în șlapi” și cu niște puști prea mari pentru puterea lor de înțelegere, acum cu niște avioane abandonate pe aeroportul Kamid Harzai, avioane care, pentru talibani, seamănă cu OZN-urile, iar grupuri preiau din mers lumea subit părăsită de apărătorii raționali, lumea negată și abandonată, cu toate că i-a adăpostit și hrănit nu doar biologic! O „gașcă” în haine ieftine, fără program și proceduri de vot, fără instituții și legi, atacă, preia și, mai ales, sperie. Anulează. Deconstruiește. Să fie, deci, construcțiile noastre atât de fragile?

Primul — și singurul, până acum — răspuns oferit de comunitatea internațională a fost fuga. Fără a privi înapoi, cu organizare din mers, cu multe victime (in situ și colaterale), cu neînțelegeri de tot felul și, mai ales, într-un amalgam de retragere cu salvare umanitară și disperare. Ceva din căderea unui castel de nisip sperie mult mai mult decât puștile preluate de către talibani de pe marginea drumului, căci dacă pușca mai poate fi dezactivată sau chiar pierdută, ratarea țintelor epistemice, ratarea pariului civilizator este simptomul unei crize profunde. Până unde putem pierde, înainte de a ne pierde? Cât de jos poate cădea civilizația occidentală înainte de a fi „ocupată” de aceste grupări „în șlapi”, cu pofta lor de risc, cu nesăbuința și cu sălbăticia lor în a prelua ținte inedite? Ce rămâne din identitatea occidentală după ce toate aceste proiecte se vor fi năruit? Și dacă analizele cu pretenții de intelligence sau filosofice indică diferiți „vinovați” punctuali, cum de o lume întreagă a putut să-i urmeze/să-i tolereze fără ca, în timp, că reușească să li se opună și să-i oprească? Până la urmă, cât suntem de neputincioși în fața ambițiilor noastre și a lumii sălbatice care ne înconjoară și amenință să ne înghită? Cine (mai) suntem noi, azi?

Dincolo de aceste teste extrem de dificile pentru civilizația occidentală, agenda a fost ocupată de încă două provocări: problema refugiaților și, respectiv, cea a guvernării Afganistanului în perioada imediat următoare. Aparent, juriștii au răspunsuri. Practic, se vede clar că nu. În materia refugiaților, avem reglementări, convenții și proceduri. Și o serie de state care, din 2015 încoace, cel puțin, dezbat această temă pe toate vocile și în toate formele posibile de abordare, ajungând să spună un nu preventiv. Ordinea juridică este — din nou — contrazisă de societate, de realitate, de dinamismul faptic care nu are răbdare să aprofundeze litera împietrită a legilor. În materia guvernării, bibliotecile sunt pline de proiecte și de sfaturi, de teorii alambicate și avertismente, la rândul lor depășite, de fiecare dată, de câte o societate ce refuză înregimentarea și adaptarea la acest cadru normativ. Și atunci, la ce bun cadrul? Și, dincolo de el, „ce e de făcut?”

Refugiații

În haosul de pe aeroportul militar din Kabul, oameni de toate vârstele au uitat de prevenția anti-Covid, de ierarhii sociale sau de gen, au uitat de teamă și precauții, atârnându-se, unii, la propriu, de orice avion („cu motor/ ia-mă și pe mine-n zbor!”). Orice formă care îi putea extrage dintr-o țară ce se scufunda sub ochii lor în teroare și în noapte. Unii sunt „simpli cetățeni” care, în ultimele două decenii, au aflat că se poate și altfel, alții au colaborat cu forțele străine și simt amenințarea răzbunării. Vorbim deja despre sute de mii. Câțiva au rude în țările vecine și, astfel, se pot legăna într-o speranță de doi bani. Pentru majoritatea abia acum începe testul civilizației. La repezeală, cum s-a făcut evacuarea, SUA a negociat cu câteva țări primirea refugiaților pe termen scurt, până la un an, timp în care să le fie procesate cererile de azil în SAU sau Uniunea Europeană. Evident, cei mai mulți au ajuns în țările vecine Afganistanului, fiind cea mai la îndemână soluție de avarie. Și dacă Pakistanul va colabora cu talibanii, acum, după ce sute de mii de afgani s-au refugiat în Pakistan? Și dacă Uzbekistanul și Tajikistanul vor fi depășite de situație, vor descoperi mirajul etno-naționalismului și vor deveni multiplicatoare de frustrare și violență? Având graniță comună cu Afganistanul, au devenit destinații facile pentru refugiați. Dar dacă între ei sunt „militanți cu pretenții de refugiați?”, se întreba președintele Putin într-un discurs preluat de agențiile ruse de presă și apoi de Reuters. La o recentă întrunire CSTO (Organizația Tratatului de Securitate Colectivă, o formulă similară NATO în spațiul ex-sovietic), a liderilor din Armenia, Belarus, Kazahstan, Kîrghîstan și Tadjikistan, s-a pus foarte serios problema refugiaților, aceste țări având între ele o convenție de liberă trecere, fără a se mai cere viză sau precauții sanitare. Și dacă această retragere din Afganistan va încuraja grupările rebele din aceste țări să inițieze mișcări de nesupunere, folosind refugiații sau militanții înfiltrați între ei? Teama de un nou val de islamism fundamentalist a condus la sesizarea unei anomalii de ordin legislativ. Refugiații ar trebui găzduiți în aceste țări până la soluționarea cererii lor de viză pentru Occident, fără ca cineva să le fi solicitat viză pentru Asia Centrală. Este un caz de forță majoră, se va răspunde.

În mod similar, problema a ajuns în țările central-europene, apoi în Balcani. Polonia este din nou în avanscena conflictelor cu Bruxelles-ul, de unde dna Ursula van den Leyen a cerut țărilor membre UE să propună cote de refugiați pe care să se ofere să-i găzduiască. În 20 august, Varșovia a produs un act legislativ care, cu toate că e în conflict cu toate angajamentele internaționale asumate de Polonia, legiferează returnarea refugiaților dincolo de frontieră, în Belarus. Președintele Lukașenko a sesizat oportunitatea deosebită care i s-a oferit și încurajează migranții să traverseze țara spre Polonia și Țările Baltice tocmai spre a le forța fie să accepte refugiați peste voia electoratului, fie să intre în conflict cu Uniunea Europeană. La ora aceasta, presa și delegați europeni monitorizează situația de la frontiera estică a Uniunii, aflată în preajma unei crize umanitare din lipsă de alimente, hrană, medicamente și chiar adăpost.

Premierul ceh Andrej Babis a forțat și el establishment-ul european, propunând integrarea de urgență în spațiul Schengen a Croației, Bulgariei și României spre a se putea organiza un control optim și eficace al frontierei. Sigur că, dincolo de declarații, asemenea „pretenții” nu vor fi luate serios în calcul la Bruxelles. Cu toate acestea, Ungaria a reiterat refuzul de a primi „cote”, acceptând doar un mic grup de afgani care au colaborat direct cu militarii maghiari în câmpul de operațiuni. Iar victoria cea mare a venit din Austria, unde cancelarul Sebastian Kurz a fost reales aproape cu unanimitate președinte al Partidului Popular Austriac, în ciuda suspiciunilor de colaborare la actele de corupției ale fostului vicecancelar Strache. A fost suficient să reia mai vechiul său discurs anti-migranți, de data aceasta pe un ton ferm, împotriva cotelor de refugiați. Și iată cum, cu sau fără România, Europa Centrală (re)desenează o frontieră de securitate dincolo de teoria oficială a Uniunii Europene, o frontieră între lumi, mentalități și tipuri de abordare a realității socio-politice. Are cineva dreptate? Contează, oare, dreptatea?

Interesantă este derularea evenimentelor din Balcani, acolo unde Albania, Macedonia de Nord, Kosovo și Muntenegru fac agenda problemei. Desigur, cei mai numeroși refugiați au ajuns și vor ajunge la Priștina (peste 2000), dar Skopje și Tirana au deschis deja campusurile universitare și hotelurile sau clădirile nefolosite pentru a adăposti temporar (?) grupuri de refugiați. Empatia și, respectiv, dorința de a dovedi NATO că sunt capabile de solidaritate suplinesc resursele financiare și materiale ce vor fi necesare.

Guvernarea în Afganistan

Teoretic, puterea a fost preluată de către talibani care, în mai multe conferințe de presă, au declarat că vor respecta o serie de drepturi, că vor asigura funcționarea instituțiilor statului, vor respecta acorduri internaționale și așa mai departe. Prima problemă este cea a recunoașterii lor de către comunitatea internațională, ceea ce încă e departe de a se petrece. Apoi, se știe că talibanii înșiși nu au o organizare propriu-zisă, până acum fiind animați doar de dorința de a îndepărta forțele aliate din țară. Fi-vor ei capabili să se unească și să respecte o ierarhie funcțională spre a putea deveni un soi de forță politică a țării? Greu de presupus. Deocamdată, SUA au retras banii pe care îi aveau în Banca Afgană, iar Fondul Monetar a blocat accesul noilor grupări la banii care au fost destinați acestei țări. Cu un val imens de populație educată, specializată în diferite meserii, acum în afara țării, cu alții care continuă să se alieze cu mujahedinii în formularea unei opoziții la actuala „putere” sau, pur și simplu, se ascund pe unde pot, talibanii se confruntă cu lipsa personalului calificat și, evident, cu o lipsă crasă de experiență. Nu putem numi experiență teroarea în care au ținut țara între 1996 și 2001. China și Rusia au devenit prudente în avansarea propunerilor de ajutor logistic sau financiar, iar încrederea comunității internaționale va fi extrem de dificil de câștigat. Până la urmă, e simplu de amenințat alți oameni și de capturat puterea, dar vedem că, și în lumea cât de cât civilizată, guvernarea are pretenții foarte mari, nebănuite de cei ce aspiră la putere. Se mai adaugă un aspect sociologic: de regulă, cei ce au adulmecat gustul democrației, al unui nivel de trai mai ridicat nu pot accepta pe termen mediu, nicidecum lung, o criză radicală impusă atât de brutal. Este definiția de manual a revoltei populare, revoluției, răsturnării de putere.

Vor putea, oare, manualul, orgoliul rănit, forța militară și frustrarea populației depăși frontiera spaimei spre a coagula o soluție locală și, prin implicații, internațională; vor reuși oare toate acestea conduce spre o nouă salvare a paradigmei raționale, chiar dacă într-o formulă temporară, fragilă și ea, promițătoare și înșelătoare ca toate celelalte, formulă în care să ne ascundem toții refugiați din neantul pretențiilor noastre de cunoaștere și stăpânire universală?

LĂSAȚI UN MESAJ