Formula 1, mie, unul… (II)

180

Astăzi, în plină epocă a dinastiilor de piloți de Formula 1, când, după Dinastia Hill (Graham, câștigător al Marelui Circ în 1962, cu BRM, și în 1968, cu Lotus, respectiv Damon, titlul suprem în 1996, cu Williamns-Renault), asistăm la înscăunarea celei de-a doua de campioni mondiali, Rosberg, copilul din mine — care, vă asigur, există — s-a rătăcit de-a binelea în platitutinea competiției. În deșertul, la propriu, al ei — mai cu seamă de când Bernie își plimbă an de an afacerea pe încă bogatele dune petrolifere ale Terrei. Și caută o ieșire (fie și „în decor”, ca la raliu), să nu-l prindă noaptea și frigul în pustietate. O caută cu ochii speriați ca în 11 septembrie 1978, când rubrica Sport a Telejurnalului de noapte prezenta, fără atât de proceduralul avertisment din zilele noastre: „imagini care vă pot afecta emoțional”, accidentul lui Ronnie Peterson de pe Monza — Monza, Contesa de Báthoty Supremă, între altele mai mici, dar la fel de crude, ale întunecaților ani ’60–’70 —, soldat cu moartea în flăcări a pilotului suedez. Prima tragedie pe circuit pe care am văzut-o la TV. Iar mama n-a fost atunci lângă mine, încercând să mă ia cu ea în dormitor, cum o făcuse cu vreo doi ani în urmă, înainte de ultima scenă veroneză a unei ecranizări BBC după Romeo și Julieta.

Dar, în ciuda faptului că nu mai vrea să vadă nicio moarte pe circuit — și n-a mai văzut, din fericire, de la cea a unicului Ayrton Senna încoace, la Imola, în 1 mai 1994, când triplul campion mondial a percutat frontal un zid de protecție la ieșirea dintr-un viraj, murind la pieptul combinezonului cu steagul Austriei, pe care urma să-l fluture la sosire în memoria salzburghezului Roland Ratzenberg, ucis de același blestemat MP al San Marino din acel sezon, cu o zi înainte, în calificări —, în ciuda refuzului de-a mai fi părtaș, chiar și din fața micului ecran, la tragedii, copilul despre care vorbeam aici e trist — și o spune cu toată răutatea melancolică a părerii de rău. Fiindcă „igiena” instalată pe pistele Formulei 1 nu prea mai lasă loc nici măcar firescului unei întreceri, oricare ar fie ea: duelurilor cavalerești (sau mai puțin, dacă ne aducem aminte de manevrele caracteristice în clipe de frustrare ale celui mai popular și titrat driver din istoria întrecerii, Michael Schumacher), cursele, multe dintre ele, stabilindu-și câștigătorul de sâmbăta, după locul „prins” pe grila de start. Grilă în adevăratul sens al cuvântului: strecurătoare de cronometre, nu de măiestrie. Sită pentru puterea de la boxe, nu pentru forța din cockpit. Și, la rigoare, ciur de bugete și-atât.

Unde sunt turnirurile dintre Niki Lauda și James Hunt (varianta la 250 km/h a lui George Best, savurându-și și azi „țigara de după” în instantanee memorabile, sau dintre Senna și Mansell (între care epopeica luptă de la Monte Carlo, din 1992, care l-a lăsat pe leul — nu armăsarul, ca Hunt — britanic „fără picioare” la sfârșitul cursei)? Se vor mai întoarce oare duelurile pe asfaltul sigur și, probabil, în viitorul apropiat, „inteligent” ca autostrăzile testate deja cu autoturisme fără șofer, al F1, sau vom continua să privim „exaltați” depășirile, rare și cuviincioase ca duminicile după Biserică, dintre autobuzele de mare viteză din Marele Circ Turistic?! Dar ce spun? Troleibuze de-a dreptul, intrate și ele în pâinea zecilor de milioane de dolari pe an și împlântate deja în volții Formulei proprii, E, mijloace de transpot în comun ale fanteziei resemnate, dacă nu mediocre, a prezentului — ce-i drept, cu un singur loc —, din care eroul pare că a fost coborât „la prima” oprire la boxe, ca un bețiv recalcitrant și fără bilet, de șoferițe minione, care apasă pe cele două pedale avute la dispoziție doar de dragul de le fi citite de calculator tălpile mărimea 35.

Sigur, e o exagerare să reduc urmașii urmașilor lui Tazio Nuvolari — „La Leggenda” care strivea în viraje accelerația de podeaua Auto Union-ului său, ca un soldat interbelic în permisie gândacul de bucătărie apărut din senin pe gresia din holul iubitei — la condiția de pensionari ai riscului, și încă de la debut până la retragere. Dar ce altceva pot face aflând că Regele sezonului abia încheiat nu este unul și același cu cel mai bun pilot al anului. Nici cu cel de-al doilea măcar. Ci cu al treilea?! Și că se retrage.

Iar Sir Stirling Moss, cel mai mare driver all time fără titlu modial la F1, schimba cu mâna stângă CD-ul unui Mercedes pentru Regatul Unit, la 130 km/h, într-o curbă în pantă, conversând ca la five o’clock cu reporterul mut de uimire de pe scaunul din stânga sa. Acum câțiva ani. La peste 80 de toamne (S.M., n. 17 septembrie 1929).

Citeşte şi: Formula 1, mie, unul… (I)

2 COMENTARII

    • Așa e, Andrei. Totuși, nici eu nu l-am uitat pe Jules Bianchi. Dar nu l-am considerat o victimă directă. A murit la zece luni de la accidentul de pe Suzuka, din 2014. M-am luat și eu după medicina actuală. Decesul lui a fost declarat după zece luni de comă. Așadar, e o victimă a F1. Mulțumesc.

LĂSAȚI UN MESAJ