Filozof, diplomat, fotbalist la Chinezul Timișoara sau dizident politic? De fapt doar pur și simplu poet! Partea a II-a

261

„Nu, nu există o comunitate de oameni. Povestea este aceasta. Există doar singurătatea omului”

Am început zilele trecute să depănăm frânturi din viața unui mare scriitor plecat în lume de aici din orașul nostru, care nu este îndeajuns de cunoscut concetățenilor săi.

Milos Crnjanski este unul dintre cei mai importanți condeieri de limbă sârbă ce și-a început cariera la începuturile secolului al XX-lea. A pornit, ca mulți alții, ca jurnalist cu viziuni socio-politice apropiate de stânga militantă. După care au venit momentele de firească maturitate și abandonează filonul stângist pentru a deveni poet și romancier, creând un moment de cotitură în istoria literaturii sârbe.

Poezia și proza lui Crnjanski au fost de revoltă în timpul războiului și imediat în primii ani postebelici. S-a simțit în acel moment membru al forțelor sociale avansate și a vorbit cu voce tare despre socialism, dar rebeliunea sa din acei ani a fost doar o „explozie sângeroasă” a unui precipitat social vag adus din război.

„. Frontul, spitale, din nou frontul și dragostea, pretutindeni iubire, pentru pâine și zahăr, toate umede, toată ploaia și noroiul, ceață de moarte” – acestea au fost imaginile vieții în care tânărul Crnjanski s-a maturizat forțat ca poet în uniformă.

„În marele haos al războiului”, a scris poetul, „am fost de neclintit în tristețea, în gândirea și în sentimentul meu de singurătate”. Și în versurile sale de război și de după război, acest refugiat obosit a cântat sincer despre resemnările sale și a pierderii iluziilor. Din acest flagel pe câmpurile de luptă sângeroase, Crnjanski revine la gândurile despre necesitatea ruperii falsului mit al valorilor „eterne” ale eticii civice.

Ecourile primei conflagrații mondiale estompându-se treptat se alătură de valorile vieții mai burgheze din epocă.

Poate și semnele tot mai vizibile ale exceselor proletcultiste venite din spațiul răsăritean să fi atras atenți acestui spirit limpede că ceva nu prea este în regulă cu acea „putere a proletariatului” ce tindea să devină adevărată dictatură. Cele mai cunoscute opere ale lui Milos Crnjanski sunt: „Sumatra”, „Lamentare peste Belgrad”, „Dragostea în Toscana” (impresii de calatorie), „Cartea Germaniei”, „Jurnalul lui Carnojevic”, „Mișcările”, „Romanul Londrei”, 2 vol. „Sfantul Sava” (monografie, 1934);

Imediat după demobilizarea din armată continuă alături de viața de student și o susținută activitate publicistică. În 1918 a devenit Membru al Uniunii Scriitorilor Croați. În anul 1919 devine redactorul cotidianului „Dan”.

În 1920 a cunoscut-o pe Vida (Vidosava) Ružič, cu care s-ar căsători în 1921. Vida era fiica fostului ministru al Educației, Dobrosav Ružič și avea o aleasă educație primită în familie. În același an, Crnjanski cu Vida a plecat într-o lungă călătorie, la început la Paris și mai apoi în Bretania. Iar călătoria de întoarcere avea să fie prin Italia.

Miloš Crnjanski a fost la vremea studenției sale belgrădene un bărbat tânăr, chipeș, priceput, sportiv, îmbrăcat întotdeauna îngrijit, ba chiar elegant. Faima de scriitor cu mult har îi depășise deja cercul său de prieteni. Era cunoscut în cercurile literare a mai multor orașe din Iugoslavia, Austria și Ungaria. Gazetele publicau poeziile și studiile sale destul de des. Dar el nu s-a apropiat prea mult de oameni și a rămas un taciturn retras. Principalele sale interese erau în literatură și sport. Toate acestea au fost până ce Crnjanski a fost observat de una dintre cele mai frumoase fete din Belgrad, Vida Ruzic. A fost o iubire pe care numai moartea o putea rupe.

Au devenit sinonimi cu iubirea veșnică, toți cunoscuții vorbeau despre ei la singular. Se întâlneau regulat la Facultatea de Filozofie. Totul a început atunci când Vida și-a pus pălăria pe scaunul ei, înaintea orei de istorie, pentru a-i anunța pe alții că ține locul ocupat pentru prietena ei. Crnjanski, altfel înclinat să glumească, a decis să stea chiar în acel loc. Văzând totul ca fiind o confuzie, ea a încercat să-i explice că locul a fost ocupat, iar el, fără să aștepte explicațiile până la sfârșit, a răspuns că știe că locul este ocupat dar precis este pentru el.

Familia lui Videi nu a încurajat această dragoste pentru că tânăra deja fusese promisă unui ofițer din armata regală. Nu au încetat să se vadă pe Crnjanski, care era chiar amenințat, în speranța de a renunța la ea. Într-o situație dificilă, însoțită de furia familiei sale, Vida a decis să părăsească Belgradul și să plece la Paris. Crnjanski turbat de supărare și emoție își ia adio dar promite să-i scrie și să se vadă curând.

Vida a împărtășit cu Crnjanski atât binele, cât și răul, faima și amărăciunea și a rămas cu el tot restul vieții. Deoarece Crnjanski s-a opus ideologiei comuniste, cuplul Crnjanski a rămas în emigrație, unde și-a făcut o a doua viață. Prietenii lor spuneau că, la ceasul morții, și-a repetat dorința ca, atunci cînd va veni momentul, soția sa să se odihnească lângă el. O viață fără soț pentru Vida nu avea nici un sens.

A mai trăit pentru a avea grijă de moștenirea culturală ce trebuia finalizată prin păstrarea permanentă a memoriei acestui mare scriitor și continuarea publicării lucrărilor sale în țară și în străinătate. Vida a murit la zece luni de la moartea soțului ei, cu versurile sale în gând: „Și când vocea și ochii mei vor fi fără suflare, știu, că mă veți duce în poala voastră”.

În 1922 a absolvit cu succes Facultatea de Filosofie din Belgrad unde studiază cu criticul literar Bogdan Popovic. Cu o diplomă universitară în buzunar dar și cu obligații de proaspăt familist acceptă un post de profesor la liceul din Pancevo. Traiul liniștit dintr-un târgușor din Banat, din apropierea locurilor natale ale părintelui său, îi permit o mai mare libertate în domeniul scrisului. Din 1923 până în 1931 a fost profesor de liceu la Belgrad. În tot acest timp este colaborator asiduu al respectatului ziar Politika. În această perioadă în cursurile sale dar și în scrierile sale pentru periodice a susținut „modernismul radical”. În revistele „Politika” și „Vreme” apar o seamă de dezbateri literare și politice acerbe. Va înfiinţa săptămânalul „Ideje”, revistă pentru literatură, probleme politice şi sociale, considerată ulterior a fi de orientare profascistă, însă la care a colaborat şi viitorul laureat sârb al premiului Nobel pentru literatură, Ivo Andrić.
Tot în această perioadă a vieții încercă să reînvie spiritul sportiv în tineri săi elevi dar și în preocupările sale. Nu trebuie uitat că în adolescență a fost un împătimit sportiv și fotbalist de bază al unor echipe timișorene. Crnjanski a continuat să fie activ în mai multe ramuri sportive: a practicat canotajul și a navigat, a jucat fotbal, a practicat regulat sporturi de iarna pe patine sau mai cu seamă a schiat, a urcat în ring ca boxer amator cu destul succes. Iubea mișcarea de orice fel și ducea o viață activă. Era deopotrivă de talentat și capabil în diverse ramuri în care se implica.

Crnjanski a solicitat permisiunea de a transforma cariera de piatră Victoria de pe Cantrida într-un teren de fotbal, pe care ulterior a fost construit stadionul FC Rijeka. În faimoasa sală de gimnaziu din Belgrad, elevii săi au fost fotbaliști celebri ai echipei „Iugoslavia” din Belgrad: Milutin Ivkovic (Milutinac), Branislav Hrnjicek (Hrnja), Momcilo Djokic (Mosa), Petar Joksimovic. Crnjanski însuși a jucat fotbal în echipa SK Pobeda de la Pancevo. Cu un grup de intelectuali apropiați ca mod de gândire dar și sportivi a fondat revista „Sportista” în 1924.
În același timp, publică „Antologia lirică chineză” și este jurnalist pentru ziarul „Vreme”. În 1927, primele versiuni ale romanului său „Filme” au fost publicate în „Gazeta literară sârbă”.

În anii 1928-1929 este atașat de presă la Ambasada Regatului Iugoslaviei din Berlin. La invitația sa, prietenul și scriitorul Veljko Petrovic vizitează captala germană. În 1930, a primit premiul Academiei Sârbe de Științe pentru romanul său „Seobe”( Migrații).

În 1934, a lansat ziarul „Idei”, în care a scris, printre altele, despre o mai veche preocupare a sa, viața și activitatea Sfântului Sava. Periodicul a și-a încetat apariția doar peste un an. Calitatea operelor sale nu scapă ochiului avizat al criticii vremii. El a primit elogii chiar și din partea marelui Ivo Andric, care a declarat: „Dintre noi toți, doar Crnjanski este născut scriitor adevărat”.

Între 1935 și 1941 reia activitatea în serviciul diplomatic la Berlin și la Roma. După izbucnirea războiului civil spaniol, Crnjanski, în calitate de corespondent al ziarului Vreme, a trims corespondențe de la sediul lui Francisco Franco. Fiind o fire liberă care nu avea o părere bună despre comunism și stalinism, el a arătat mai multă simpatie pentru trupele generalului Franco. Dar în scrierile sale a fost critic cu ambele părți implicate în războiul civil ce a devastat Spania.

După părăsirea Spaniei ajunge corespondent de presă la Roma. Aici cunoște mai bine viața culturală și politică și a exprimat simpatii pentru unele aspecte ale politicilor lui Mussolini. Tot aici a văzut și a demascat duplicitatea unor țări occidentale, care, deși puterile coloniale în sine, contestat aprig imperialismul Italiei.

După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, a fost evacuat de la Roma și plecat la Madrid și Lisabona în august 1941. Aici viața era oarecum mai liniștită țările nefiind implicate direct în conflagrație.
În trimpul războiului mondial, începând cu anul 1941, Crnjanski și-a petrecut exilul la Londra, unde a și primit cetățenia britanică în 1951. Se vor dovedi de mare folos orele de studiu la limba engleză din copilăria sa timișoreană.

El a ocupat funcții care de care mai ciudate și a devenit în cele din urmă corespondentul londonez al periodicului argentinian „El Economist”. În această perioadă a scris „Druga knjiga Seoba” (A doua carte despre migrație) și „Lament nad Beogradom” (Lamentare despre Belgrad).
Totul avrea să se schimbe după încheierea păcii. Jumătate de continent era sub dominația mai mult sau mai puțin autoritară a sistemului sovietic. Nici Iugoslavia nu a scăpat de această pacoste.
Ca adversar al lui Tito și al ideologiei comuniste, el rămâne la Londra și trăiește în exil alături de o mulțime de refugiați din Estul cotropit.
Imediat după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, el a fost epurat (alături de alți scriitori sârbi de seamă, cum ar fi Jovan Dučić ori Stanislav Vinaver) din sistemul de învățământ de stat de către guvernul comunist. În același timp scrierile sale erau puse la index ca indezirabile și neconforme cu noua orientare socialistă a țării.
Abia în anii 1980, apare un oarecare dezgheț ideologic în sistemul iugoslav. Cel economic era de mult instaurat dar cultural încă se miza mult pe sistemul de cenzură. Lucrările sale au fost readuse în circuitul public. La acea vreme, Branko Copic a afirmat că numai cei mai buni scriitori ar trebui să formeze nucleul de intelighenție al unei nații. Spre deosebire de criteriile puterii postbelice când scriitorii erau recomandați de naționalitate și „care erau cunoscuți ca scriitori doar familiilor lor”.

Marele scriitor Crnjanski este nevoit să facă apel la diverse subterfugii pentru a trăi decent. Are o mulțime de locuri de muncă din cele mai felurite.

Este contabil de librărie la Helstern de pe strada Bond și distribuie cărți către Hatchards Company din Piccadilly, în timp ce soția sa coase păpuși și rochii pentru magazinul Herods. Crnjanski nu pregetă să studieze în continuare și va obține o diplomă de la Universitatea din Londra și o diplomă în afaceri și management hotelier.
La Londra, Milos Crnjanski a fost membru al PEN Clubului Internațional care l-a asigurat că romanele sale vor fi tipărite și lansate pe piața ca în vremurile mai bune. În anii exilului voluntar, în ciuda circumstanțelor financiare dificile familia Crnjanski a rîmas un punct luminos al diasporei sârbe. Milos continuă să scrie. El a fost interesat în special de istoria sârbilor din Ungaria și de cele mai importante două romane ale sale, cele două cărți ale Migrațiilor”. Romanul „Seobe” este o metaforă și o entitate narativă cu un amestec de mit, viziune și fapte istorice, un valabil document literar și ideologic, potrivit căruia Crnjanski a obținut statutul de clasic în literatura sârbă. A câștigat premiul Academiei Sârbe de Științe și Arte din 1930 pentru romanul său „Mișcarea”.

„Migraţiile” a fost declarat de critica pariziană drept „cel mai bun roman străin al anului 1987”, iar la Belgrad a fost numit “romanul deceniului” din literatura iugoslavă. De asemenea “Migraţiile” au căpătat și o formă cinematografică cu același titlu.
După 20 de ani de exil în 1965 s-a întors în Iugoslavia. Regimul totalitar iugoslav dădea semne de împăcare cu foștii dizidenți. A trăit la Belgrad până la moartea sa în 1977.
A fost înmormântată în mormântul familiei Ruzic din Cimitirul Nou din Belgrad, ceea ce a făcut ca ultima dorință a acestui cuplu iubitor să se înfăptuiască și să se odihnească în același mormânt pentru vecie.
Cel ce a crezut că „Nu mai sunt dornic ca cineva să mă mai iubească, ci toată lumea să iubească frunzele” nu va mai vedea Timișoara sa dragă dar a păstrat-o veșnic în suflet.

„A iubi nu este niciodată fără sens”.

LĂSAȚI UN MESAJ