„Experimentul e necesar și la scară individuală, până intri în propria-ți matcă” | Interviu cu scriitorul Viorel Mureșan

154

Viorel Mureşan s‑a născut la 1 aprilie 1953, în Vicea-Maramureş. Absolvent, în 1979, al Facultăţii de Filologie din Cluj‑Napoca, secţia română‑rusă. Între anii 1975 și 1979 a frecventat cenaclul şi revista Echinox, fiind membru al redacţiei şi, implicit, al grupării echinoxiste. Profesor în judeţul Sălaj, la mai multe şcoli, s-a stabilit la Liceul Teoretic „Ion Agârbiceanu” din oraşul Jibou. A colaborat, vreme de peste patru decenii, la cele mai importante reviste literare din ţară. Prezent în antologii de poezie românească, apărute în ţară şi străinătate. A publicat volumele de poezie: Scrisori din muzeul pendulelor, Albatros, 1982; Biblioteca de os, Dacia, 1991; Pietrele nimicului, Dacia, 1995; Ramele nordului, Dacia, 1998; Lumina absentă, Paralela 45, 2000; Ceremonia ruinelor, Dacia, 2003; Sâmbăta lucrurilor, Limes, 2006 (antologie de autor); Buchetul de platină, Eikon, 2010; Locul în care se va deschide cartea, Dacia XXI, 2010; Soare tăiat cu o foarfecă, Tipo Moldova, 2011 (antologie de autor); Salonul de toamnă, Tracus Arte, 2013; Rafturi cu linişte / Shelves with silence, Caiete Silvane / Eikon, 2014; Poștașul rural, Școala Ardeleană, 2015. A publicat volumele de critică literară și eseu: Leonid Dimov (monografie în colaborare cu Traian Ştef), Aula, 2000; Colecţia de călimări, Caiete Silvane, 2011; Colecţia de călimări 2, Caiete Silvane, 2013; Colecţia de călimări 3, Caiete Silvane, 2015; De gardă la Echinox, Caiete Silvane, 2019.

Robert Șerban: Nu puţini scriitori au o relație polemică, dură, cu textele ori cu cărţile lor mai vechi — unii se dezic de ele, pur și simplu —, așa cum sunt şi dintre cei atașați profund de tot ceea au făcut de-a lungul vieții. Ce relație ai cu propria literatură? Ce raporturi ai cu cele scrise de tine acum 30–40 de ani? Ce mai „citeşti” în ele?

Viorel Mureșan: Pentru a răspunde cumpănit, ar trebui să refacem, cât de cât, contextul începuturilor mele literare. Debuturile optzeciștilor, în poezie vreau să spun, poate cu rarissime excepții, au fost cel puțin onorabile. Nimeni dintre noi n-a debutat în volum într-un chip rușinos, făcând concesii autorității politice comuniste. Dacă se cerea asta, erau mai dispuși unii dintre așa-zișii „consacrați”, fie pentru micile favoruri ce li se făceau, fie numai din ticăloșie. La debutul editorial erau mai multe filtre, dintre care, cel pentru care conta valoarea, era juriul. În componența acestor jurii, editurile își alegeau oameni care nu prea te lăsau, ca tânăr, să greșești. Așa că nu-mi voi renega debutul, care n-a fost nici pripit, nici prea mult amânat: aveam 29 de ani. Văd în el stratificate, chiar dacă nu neapărat într-o ordine plănuită de cineva sau ceva anume, evenimentele vârstei: tot ceea ce se citea atunci în rândul tinerilor poeți, expresioniștii germani, poezia americană, ermeticii italieni, poezie franceză mai nouă și mai veche, dar și Kavafis, Lorca, poezie orientală… Cărțile de artă care apăreau le simt pulsând în poeziile mele de debut: Van Gogh, Kandinsky, Mondrian, Paul Klee. Printre noi se mișcau oniricii în carne și oase, luam parte la întâlniri cu studenții, la lansări de carte, că târguri încă nu aveam. Panorama… lui Baconsky a fost cartea pe care am căzut cu fruntea în miez de noapte toți poeții generației mele. Acestea, amestecate și cu evenimentele vieții, au intrat în codul genetic al poeziei pe care o scriu. La mari intervale de timp, cu prilejul vreunei antologii, ori când mi se cere câte un poem care mă reprezintă (cum se întâmplă și acum), nu pot uita nici de acea îndepărtată plachetă, prin care am pășit în poezie. Pasul uitării l-ar putea face numai cei care au trecut la alt gen literar, pentru care simt o mai mare chemare.

R.Ș.: Ce e mai important pentru un artist: să experimenteze permanent sau să își conserve un stil propriu și o amprentă recognoscibilă?

V.M.: După spusele unora care au reflectat la această problemă, în artă nu există progres. La nivel de grup sau mișcare, ca să-ți faci un loc sub soare, e nevoie de noi încercări, pe care le faci cunoscute și altora sub formă de manifeste, apoi se lipesc pe fruntea grupării: dadaiști, cubiști, imagiști…, echinoxiști. Experimentul e necesar și la scară individuală, până intri în propria-ți matcă. Odată așezat în ea, îți lățești albia, după puteri. Pentru scriitor, un stil recognoscibil este esențial. Se știa asta, și la noi, încă în timpii fanariotici din romanul lui Nicolae Filimon. De-aceea, nu mai știu care protagonist de-acolo îi cere altuia să se legitimeze, ca mânuitor de pană, desigur: „ — Arată-mi, să-ți văz condeiul!”. Poți să experimentezi toată ziua, dacă te numești Fernando Pessoa, Joyce, Picasso sau Vladimir Nabokov.

R.Ș.: Aştepţi inspirația sau o stimulezi într-un fel? Cum şi când scrii?

V.M.: Despre mecanismele scrisului au vorbit mulți, începând, poate, cu profeții Vechiului Testament, poate cu Platon. Nimeni nu le-a elucidat vreodată, pentru că sunt misterioase, ca moartea. Dacă cineva ar ști cum se naște poezia, ar putea da și o definiție exactă a poetului. Cândva, un stihuitor din preajma lui Serghei Esenin, oarecum contaminat și de personalitatea  acestuia, a riscat: „Poetul e acel nebun care stă într-un zgârie-nori cuprins de incendiu și își ascute calm creioanele ca să descrie incendiul.” Peste încă un secol, la 11 septembrie 2001, acea imagine a devenit prea palpabilă, din păcate. Dar poetul nu se afla acolo. Cei care au scris poeme despre acel eveniment uluitor și nemaivăzut și-au cules stimulii poetici numai din mass-media. Există căi de-a provoca imaginația, la care s-au gândit și Huxley, și Henri Michaux, mi se pare, dar acestea se cuvin trecute în dreptul experimentelor, de care vorbeam mai sus. Goethe, de pildă, condamnă stimularea dispoziției creatoare cu ajutorul băuturilor spirtoase. Consideră el că astfel de plăsmuiri se vedea lesne că sunt forțate. Așa că, alături de propria viață, cu tot palpitul sau monotonia ei, și de viața celor din jurul tău, singur și inefabil resort al poeziei rămâne lectura. La a doua parte a întrebării, ca să ne păstrăm în limitele ambiguității artistice, îți voi răspunde printr-un scurt poem: „ca dintr-o superstiție scriu poezii/ numai cu creionul/ știind că solzii grafitului/ au înmugurit și au crescut/ pe fundul oceanelor// cine și-ar putea închipui vreodată/ o colonie de cucuvele/ cum urcă pe coșul vulcanului// în jurul mâinii mele când scriu/ se strânge țipătul lor.”

R.Ș.: Consideri că trebuie „trăit” un subiect ca să îl așterni pe hârtie în cunoștință de cauză, ori imaginația și știința/lectura de carte sunt suficiente și pot înlocui experiența?

V.M.: Aici ne izbim de marea problemă a poeziei ocazionale, adică, tot de Goethe. Toată teoria sa se învârte în jurul poeziei care i-a fost cea mai dragă din câte a scris, Elegia de la Marienbad. Se iscase în el o răscolitoare pasiune pentru Ulrike, o fată de 17 ani, pe când poetul avea 72 și urma acolo o cură balneară. După ce a scris versurile în doar câteva zile, încântat, le citea peste tot, ca un copil, celor apropiați. Potrivit lui, nici nu există poezie adevărată, care să nu fie și „ocazională”. Dându-i dreptate, recunoaștem că orice „subiect” poetic este rupt de realitate. Prin prelucrări știute, dar mai ales neștiute, poezia poate deveni ceea ce este: realitate sublimată. La noi, m-aș gândi numai la superbul poem, celebrându-l „Pe răpusul câine Fox”, al unui poet pur precum Ion Barbu. Sau la inegalabilele poeme de dragoste ale lui Arghezi.

R.Ș.: Ce raporturi ai cu literatura tânără? Care sunt scriitori contemporani ce îţi plac?

V.M.: Am cele mai bune raporturi cu așa-zișii „douămiiști” care, din păcate, nu mai sunt atât de tineri. Cât au fost ceva mai tineri, am scris despre mulți dintre ei, despre toți nu se putea, i-am apreciat ca foarte buni, și ei știu asta! Scriu și în continuare, când le am cărțile, chiar dacă despre unii am făcut-o de câte două-trei ori. Nu voi da aici nume, pentru a nu supăra pe cineva prin omisiune. Cei tineri-tineri îmi sunt mai puțin cunoscuți. Pe mulți i-am văzut numai la televizor, la emisiunea ta, „Piper pe limbă”. Îi aștept să-mi dea, când ne vom vedea, ori să-mi trimită o carte.

R.Ș.: Faci, de ani buni, critică literară. Scrii, cu precădere, despre volume de versuri. Ce modificări sunt — dacă sunt — în poezia contemporană a ultimilor ani, comparativ cu poezia postmodernă? Cât de altfel se scrie față de acum 40 de ani.

V.M.: Aici, răspunsul e ceva mai greu de dat, pentru că o schimbare de paradigmă poetică presupune, pentru a fi sesizată, instrumente foarte fine, pe care poate că eu nu le am. Apoi, trecerea de la un curent literar la altul vizează în primul rând forma, și în mai mică măsură conținutul. Știm bine că temele nu schimbă viteza cu care se primenește veșmântul verbal. Cadrul social e și el un factor care determină, nu neapărat modul de-a simți, dar în mare măsură felul de-a-ți formula discursul. Optzeciștii au învățat să beneficieze de tehnici intertextualiste, considerate atunci un câștig al postmodernismului, pentru a putea fi aluzivi, pentru a crea deschideri multiple ale textului poetic. Ruptura cu generația ’60 a fost mai evidentă decât posibilele elemente de continuitate. Dar, a existat și o promoție — tampon, debutanții anilor ’70, dintre care unii și-au radicalizat discursul, devenind „optzeciști” în literă și spirit. Mă gândesc la Ioan Flora, la Zubașcu, care a și debutat în context optzecist. După o fecundă epocă de tranzitivitate, optzeciștii, câți au mai rămas, dau semne că s-ar întoarce cu fața spre reflecție. Se vede asta și din limpezirea spunerii lor poetice de azi. Poeții tineri au la-ndemână cu totul alte modele, sunt liberi să spună ce vor, cum vor. Poate și cu mai puține sertare semantice umbrite. Nu cred că-i mai preocupă nici soarta figurilor de stil, care își trăiesc acum, unele, poate  cele mai subtile, agonia. Nu știu dacă e o pierdere, dar cred că nu e nici un câștig. Numai timpul, dacă vor mai exista cititori de poezie, va avea un răspuns la această dilemă.

R.Ș.: Dacă ar fi să participi la o antologie a poeziei mondiale, care este textul pe care l-ai alege?

Iată-l:

Și el părea făcut din pământ

lui Andrei Bodiu, in memoriam

„Cădem în profesiuni ca într-un râu iarna”
mi s-a confesat personajul absent

cădem în tablouri drept în picioare
și ne cad aripile când ajungem pe pânză

de lalele e cerul acestei zile subțiri
în care soarele bate cu vuiet de nicovală

o fată își spală aerul într-o apă cu pești

cădem în profesiuni ca într-un râu iarna

e cerul acestei zile venim în viață să ne vedem părinții murind
așa cum ni se clădesc în memorie niște uși
închise pe rând

cădem în tablouri de-a dreptul în picioare

scânteile care cad printre oasele noastre
par niște crâmpeie de fraze
purtate de vânt
și ne cad aripile când ajungem pe pânză
în cer soarele bate cu vuiet de nicovală
iar el pare făcut din pământ

două mâini așază un copil pe fereastră
și zeci de glasuri se fac nod pe micul obraz

 

LĂSAȚI UN MESAJ