„Existența unui mesaj, vizibil sau mai puțin vizibil, trebuie să valideze oarecum existența unei lucrări”. Interviu cu artista vizuală Edith Torony

819

Edith Torony s-a născut în 1988, la Timișoara, unde locuiește și lucrează. Este absolventă a secției de Pictură, Facultatea de Arte și Design, Universitatea de Vest din Timișoara, unde a obținut și diploma de masterat, în aceeași specializare, în 2012. Este membru al Uniunii Artiștilor Plastici, secția Pictură, Filiala Timișoara, din 2011. Și-a prezentat lucrările în expoziții personale la galeriile Forma, Deva, 2019; Pygmalion, 2018; Galeria Senso, București, 2017; Zid Gallery, 2016, și Galeria Calpe, 2014, la Timișoara. A participat la numeroase expoziții de grup, între care la Galeria Triade, Galeria Helios, Timișoara; Muzeul de Artă din Arad; Muzeul de Artă din Cluj-Napoca; Parlamentul European, Bruxelles; Galerie Marzia Frozen, Berlin etc. A obținut Premiul I pentru pictură la Bienala Internațională Meeting Point de la Arad, în 2017. Tot în 2017, prin Galeria Senso, a participat la târgul de artă Positions Art Fair, Berlin. În prezent, este reprezentată de Galeria Estopia, București, unde, până pe data de 19 iulie 2019, poate fi vizitată cea mai recentă expoziție a ei, Hybrid Playground.

Robert Șerban: Spui că nu îți place să-ți faci planuri de viitor. Un artist nu e, pe undeva, și un sondor al necunoscutului, al viitorului? Nu te imaginezi, ca om și artist, peste 10 ani? Nu vrei să faci anumite lucruri săptămâna viitoare sau luna viitoare? Nu te gândești la o expoziție pentru la anul?

Edith Torony: În general, nu îmi plac planurile, dar asta nu înseamnă că nu există dorințe sau câteva repere pentru viitor, bine setate. Mi se pare normal să apară și situații de incertitudine, în care ești total lipsit de perspectivă. Și da, un artist este un sondor al necunoscutului, al viitorului, în funcție de informațiile pe care le deține și de capacitatea de a scana tot ce e în jurul său. Dacă îi reușește sau nu, asta e partea fascinantă, asta e partea care îmi place mult și, cumva, aici găsesc o asemănare cu demersul din lucrărilor mele, în care las loc mereu pentru imprevizibil, în ideea că anumite situații pot conduce la ceva bun. Îmi vin acum în minte acele scene din filmul Călăuza, în care, pentru a păși prin spațiul interzis și misterios al Zonei, cei trei călători aruncă mereu mai întâi o batistă legată la o greutate, și apoi pornesc să cerceteze zona, pe urmele ei. Deseori umbli pe bâjbâite și cauți siguranță, dar câteodată jocul îți aduce satisfacție.

R.Ș.: Nici peste doi ani, când Timișoara va fi Capitală Culturală Europeană, nu te imaginezi? Hai să îți forțez mâna și să te întreb dacă nu te gândești să faci ceva, ca artist, vizual, care să devină memorabil în viitoarea capitală a culturii. Ce-ai face, dacă ai avea un cec în alb pentru asta?

E.T.: Și ca să vezi că, totuși, există planuri pe care nu le-am prevăzut acum ceva vreme, am setate câteva expoziții în afara țării, în viitor, dar, pe plan local, ceva de termen scurt, nu. Însă pe termen lung mă mai gândesc, asta dacă voi avea posibilitatea de a-mi extinde atelierul de acasă și de a realiza un spațiu în care, periodic, să se întâmple câte ceva cu deschidere către public.

R.Ș.: Timișoara poate fi o rampă de lansare culturală pentru tinerii artiști vizuali (dar nu numai), însă are ea oamenii, instituțiile și instrumentele necesare pentru a impune un artist la nivel național și, de ce nu, internațional?

E.T.: Asta depinde și de artist, de ceea ce face. Eu am avut ceva susținere pe plan local, dar nu îndeajuns cât pentru a supraviețui sau a merge mai departe. Adevărata susținere a venit din capitală, de la galeriile cu care am colaborat și cu care încă mai colaborez. Culmea e că legăturile cu ei s-au realizat datorită prezenței mele online, pagină personală, site-uri etc. În niciun caz recomandări sau ajutor de pe plan local. Dar asta nu înseamnă că nu avem câteva galerii bune ca rampă de lansare și cu care se poate lucra. Și nu ar strica dacă Bienala Art Encounters ar expune și mai mult artiști locali.

R.Ș.: Lucrările tale din ultimul timp par rezultatul unor jocuri, organizate sau nu, mai dinamice sau mai statice, cu elemente ciudate sau banale, cu culori curajoase ori extrem de curajoase. Ce-ar mai trebui văzut în ele?

E.T.: Nu trebuie uitat că, în primul rând, în lucrările mele recompun peisajul periferic al orașelor, afișând destinul acestor obiecte scoase din uz, exilate și uitate, iar asemenea ambalajelor foarte atractive ale produselor, lucrările mele dau o primă impresie de frumos, de atractiv. Aceasta este, totuși, o aparență. Ceea ce urmăresc poate fi o atenționare asupra consumului inutil și a faptului că, în goana după estetic sau nou, se produce atât de mult waste. Cele mai recente lucrări conțin însă și elemente care trimit către viața mea personală, către anumite situații pe care le-am întâmpinat, iar obiectele sunt tot mai căutate și mai concret redate.

R.Ș.: Piața de artă e tot mai lacomă de bani și tot mai săracă în idei — citesc și aud asta des, și nu pe Facebook, ci în publicații culturale de diferite calibre și limbi. E o percepție reală sau falsă? Tu cum percepi relația artă și piața ei?

E.T.: Există și partea aceasta, în care arta e văzută doar ca o investiție bună. Show-ul, grandoarea, vânzările la sume exorbitate sunt realități care, deopotrivă, creează indignare și fascinează, dar e mai puțin interes și accent pe ideile și mesajul lucrărilor. Cred, însă, că această latură e doar mult mai mediatizată și prinde la public mai repede, nu că ideile bune lipsesc. Avem și atracția asta foarte mare pentru Vest, dar câți artiști cunoaștem din Est, artiști din țările vecine? Trebuie înlăturat tot acest praf din ochi și săpat mai adânc. Faptul că apar mai multe galerii și e o deschidere mai mare pentru artă contemporană în România e un lucru bun.

R.Ș.: Este evident că arta vizuală contemporană e plină de citate și d’apres-uri. Mai e loc de originalitate sau s-a spus cam totul și nu ne rămâne decât să-i revizităm pe cei mari, cu tehnica și mijloacele de azi?

E.T.: Cred că atât timp cât vor exista diverse probleme sau conflicte, mai mici sau mai mari, pe mai multe planuri, spirituale, sociale, personale etc., va exista evoluție și inovație în mai multe domenii, inclusiv în artă.

R.Ș.: Artă cu mesaj sau artă pentru artă? De ce?

E.T.: Mai mult pentru prima variantă, existența unui mesaj, vizibil sau mai puțin vizibil, trebuie să valideze oarecum existența unei lucrări. Artistul trebuie să transmită ceva, să rămână prudent și să atragă atenția asupra anumitor aspecte ale vieții cotidiene prin mijloace cât mai interesante, ingenioase.

R.Ș.: Reflecție sau acțiune? Ce/cine te inspiră? Ai caiet/tabletă/telefon de schițe?  

E.T.: Ambele foarte importante. Inspirația mea vine din multe locuri. Am și caiete de schițe, am un caiet în care notez și schițez anumite idei, vise sau întâmplări pe care le găsesc interesante. Acela e mai personal, ca un fel de jurnal și pe care nu l-am expus încă, doar așa, pe la cei foarte apropiați. Se întâmplă să lucrez și pe tabletă sau PC, experimentând zona digitală. Vizionez tot felul de video-uri sau filme, mă inspir câteodată inclusiv din jocurile de pe telefon. Pe urmă îmi place mult să citesc și, uneori, devine o problemă când nu mai pot gestiona timpul corect și rămân blocată pe cărți, lăsând pictura la o parte. Am pățit asta în urmă cu ceva timp, când aproximativ două luni nu am pictat deloc, dar am citit multe cărți sau reviste de artă. În concluzie, acumulez din toate părțile, pe cât pot de mult.

R.Ș.: Ca orice artist tânăr, știu că ești curioasă să vezi ce fac alți artiști, din România sau de aiurea. Acum internetul pune la dispoziție aproape totul. Care ar fi patru nume demne de reținut, cu lucrări demne de văzut, pe care le-ai recomanda fără să clipești?

E.T.: E foarte greu să aleg, fiind mulți artiști pe care îi apreciez și care lucrează cu diferite medii, dar, pentru că eu pictez, iar pictura are o expunere tot mai mică, am să aleg patru artiști pictori. Pe primii doi îi menționez în special pentru tehnica lor, pe care o apreciez enorm și cu care rezonez. Primul este Albert Oehlen (n. 1954), iar celălalt este Tom LaDuke (n. 1964). Țin neapărat să menționez și două artiste, una este Nicole Eisenmann (n. 1964), prezentă și la Bienala de la Veneția de anul acesta, și o artistă mai tânără, dar la fel de interesantă, Ambera Wellmann (n. 1982).

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ