Exercițiul puterii în vremuri de criză

138

Surprinzător pentru mine, am constatat că mica mea pastilă jurnalistică de săptămâna trecută, în cuprinsul căreia vorbeam despre necesitatea socializării economiei, a declanșat comentarii dintre cele mai diverse, unele dintre ele chiar foarte critice. Nu mă gândeam că pot trezi atâta emoție la compatrioții mei, în legătură cu un subiect care exprima mai degrabă un crez ideologic, decât un exercițiul analitic riguros. Recunosc faptul că efervescența declanșată mă stimulează, determinându-mă să scriu și în săptămânile următoare (dacă și cât mi se va mai permite) despre cum anume cred eu că ar trebui așezate relațiile juridice, statornicite între Stat, propria sa Economie și Societate.

Zilele acestea – profitând de răgazul propriei autoclaustrări la care m-a obligat criza sanitară în care ne găsim – mi-am (re)aruncat ochii pe scrierile unuia dintre cei mai mari specialiști în drept public din America de Sud, profesorul argentinian Agustín Gordillo. Într-un studiu dedicat raționalității, politicii, economiei și dreptului, acesta scria despre Realpolitik, o noțiune care, în opinia lui, dobândește o fizionomie cu totul specială mai ales în timpuri excepționale. În esență, ține de realitatea, dar și de raționalitatea actului politic ca cei chemați să decidă în numele Statului și, implicit, în cel al Națiunii, să-și asume hotărâri cardinale, a căror finalitate nu ar putea fi alta decât aceea de a obține siguranța economică pentru un număr cât mai mare de membri ai respectivei Națiuni. Fără doar și poate, Omul este „un animal imperfect, cu pasiuni, antipatii [și] iraționalități” (A. Gordillo). Mai ales în timpuri de criză – când Societatea se confruntă cu războiul, cu catastrofa naturală sau cu o îngrozitoare pandemie – Statul, prin decidenții săi, are menirea și chiar obligația de a acționa astfel încât tocmai aceste pasiuni, antipatii și iraționalități atașate, în mod natural, fiecărui individ, să se estompeze, iar altruismul și pornirile solidariste să ajungă în punctul de a se constitui într-un veritabil liant social. Dacă decidenții statali vor otrăvi relațiile inter-individuale, dar și pe cele infra-sociale, rezultatele – mai ales sub impresia unei emoții negative, așa cum este cea dată de o criză sanitară – pot fi, pe termen lung, catastrofale. Unul dintre motivele pentru care zilele acestea pot fi întâlniți și români care îi suspectează pe decidenții politici ai momentului că intenționează să instaleze – folosind pretextul pandemiei de COVID-19 – un regim (mai) autoritar, în locul democrației construite cu mare dificultate, mai ales în ultimii 20 de ani (căci în anii ʹ90 ai secolului trecut numai despre o democrație autentică nu s-a putut vorbi), e reprezentat de maniera în care respectivii decidenți înțeleg să regizeze (sau să scenografieze) exercițiul puterii.

Pentru mine, unele decizii asumate de actorii politici și administrativi ai momentului au capacitatea de a spulbera din sufletele românilor … tentația solidarității „la greu”:
– ordonanțe militare anunțate, de obicei, după orele 22-23 ale fiecărei zile;
– atribuirea unor contracte de achiziții publice cu bugete uriașe, fără licitație, în beneficiul unor firme, aparținând unor vedete pe care, până mai ieri, le găseam pe copertele unor reviste glossy ori pe niște posturi comerciale de televiziune (pe care îți este rușine să mărturisești colegilor de serviciu că le urmărești);
– afirmațiile unor medici (altminteri, competenți profesional) implicați în deciziile administrative luate în aceste zile, cum că ar fi bine ca nici autoritățile judiciare și nici mass-media să nu pună întrebări în legătură cu numărul de infectați ori cu numărul de decedați sau în privința prețului cu care au fost achiziționate echipamentele necesare medicilor ori medicamentele necesare bolnavilor;
– incoerența deciziei politice în materia măsurilor social-protective, de care au atâta nevoie cei care, din pricina carantinării, au ajuns în șomaj tehnic.
Insatisfacția hrănește antipatia. Lipsa de transparență alimentează frica. Și amândouă ucid dispoziția multora de a con-viețui împreună cu sau alături de alții.

De regulă, un guvernământul eficace este acela care identifică un rațional raport între gestul autoritar absolut necesar și grija rațională pentru libertatea individuală și/sau colectivă. Întotdeauna, acest raport este unul asimetric. În timpuri normale, asimetria profită libertății. În timpuri excepționale, asimetria folosește autorității. Dar numai pentru că – temporar – Statul sau Națiunea sunt în pericol. E de înțeles ca, într-o situație specială, asemenea celei în care ne găsim astăzi, decidentul politic să ia măsuri de extindere a tehnicilor autoritare și să atenueze efectele principiului răspunderii juridice pentru săvârșirea unor fapte care, în timpuri normale, nu ar putea fi altfel calificate decât drept abuzive. Extinderea tehnicilor autoritare nu trebuie să ducă însă la înavuțirea unui grup restrâns de privilegiați (cum sunt corporațiile, inclusiv cele bancare ori cei cărora li se atribuie, fără licitație publică, contracte de achiziții, cu bugete uriașe) și la abandonarea celor mulți (angajați, liber profesioniști, mici antreprenori, pensionari, studenți sau elevi). Starea de urgență nu este plenar scuzabilă și nici integral exoneratoare de răspundere juridică. Ea va trece. Și, după ce urgia va fi depășită, dreptul stării normale va reintra în vigoare, în forma statului de drept cu care, cu doar câteva săptămâni în urmă, trăiam în fiecare zi. Iar statul de drept se întoarce cu tot cortegiul său instituțional: cu Departamentul Național Anticorupție, cu instanțe judecătorești funcționând la capacitate maximă, cu Curtea de Conturi și, mai ales, cu noi toți, pregătiți să votăm și să alegem.

LĂSAȚI UN MESAJ