Este foarte la modă astăzi să fii cetățean european. Mulți dintre tinerii cu care interacționez sunt mândri că trăiesc, învață și muncesc în interiorul Blocului Unional, socotind că acest măreț edificiu — Uniunea Europeană — satisface în cel mai înalt grad feluritele lor așteptări. Pentru ei, ca și pentru unii dintre cei mai vârstnici, așa, ca mine, șansa de a călători liber în întreaga Uniune Europeană, fără pașaport și în disprețul frontierelor politice, ori de a te putea angaja sau stabili oriunde pe vasta întindere a Imperiului Albastru este una extraordinară. Dar tocmai această șansă ascunde multe din lucrurile la care cei mai mulți dintre noi fie nu suntem tentați să ne gândim, fie refuzăm pur și simplu să o facem. Cu câteva zile în urmă, ca participant la o oarecare festivitate, am observat un lucru care m-a pus pe gânduri: la intonarea imnului de stat al României, aproape niciunul dintre cei de față nu s-a ridicat în picioare. Ba mai mult decât atât, rămânând așezați, cei mai mulți dintre ei nici măcar nu au schițat o atitudine de minimă seriozitate sau sobrietate. Privitul pe telefon a continuat fără nicio reținere. Surprinzător pentru mine a fost însă faptul că nici la intonarea imnului Uniunii Europene atitudinea majorității celor de față nu s-a schimbat. Aceeași nepăsare, aceeași lipsă de respect. Cred că povestea aceasta are semnificații adânci. Ea dovedește că europenizarea la care am fost supuși în ultimii ani a reușit să ne deznaționalizeze, dar nu prea a dus la sădirea în mințile și în sufletele noastre a unui sentiment ori a unei stări care să umple golul astfel produs și care să semene măcar puțin cu patriotismul.
În mod obișnuit, spunem despre un om că este patriot atunci când observăm că acesta își iubește sau își prețuiește patria și, implicit, poporul din care face parte, prin naștere sau prin cetățenia dobândită la cerere. Relația de cetățenie statornicită între un stat și o persoană fizică nu reprezintă altceva decât o formalizare juridică a unui atașament prezumat — deci a unui presupus sentiment de apartenență — al individului la un anumit stat (sau la o anumită țară), respectiv la națiunea (poporul ori comunitatea), la teritoriul (ori pământul) și la cultura ori etosul moral al acelui stat. Juriștii constituționaliști vă vor spune că națiunea este componenta biologică, iar teritoriul este componenta fizică constitutivă a oricărui stat și că specificitatea unei țări este dată de cultura și civilizația pe care comunitatea națională aferentă ei a fost capabilă să le genereze și să le finiseze la un moment istoric dat.
Ideile din paragraful precedent sunt pur și simplu imposibil de valorificat într-o discuție „în oglindă” despre Uniunea Europeană. De acest formidabil edificiu juridic nu poate fi legată o singură națiune și, în niciun caz, un singur popor european, inexistent din punct de vedere istoric. Putem într-adevăr vorbi despre un teritoriu al Uniunii, delimitat prin frontierele externe ale acestei organizații, dar în niciun caz — și cu atât mai puțin astăzi, când efectele imigrației se simt dureros în multe din statele membre și, îndeosebi, în cele ale „vechii Europe” — despre un etos comun. Pro-europenilor le place să trâmbițeze ideea că întreaga civilizație care a amprentat Blocul Unional se bazează pe preceptele religioase iudeo-creștine, pe filosofia Greciei antice și pe clasicul drept al Republicii Romane. Dar cei care mai citesc câte ceva, având totodată și puterea de a înțelege lucrurile, știu că, de foarte mulți ani, actuala Uniune Europeană se secularizează obsesiv, înstrăinându-se de preceptele creștinismului, îi gustă din ce în ce mai puțin pe Socrate, pe Platon sau pe Aristotel și schimonosește brutal principiile dreptului roman, pe care îl sufocă prin administrarea regulată a unor doze din ce în ce mai mari de noțiuni și legități culese din sistemele juridice anglo-saxone sau de common-law. Nu în ultimul rând, eterogenitatea lingvistică și culturală a țărilor membre ale Uniunii Europene complică și mai mult acest tablou.
În condițiile mai sus descrise, mă întreb cum ar putea europeanul, în relație cu Uniunea în interiorul căreia își duce existența, să interiorizeze și să dezvolte un sentiment asemănător patriotismului? Desigur că, formal, el este un cetățean al Uniunii Europene, pentru că așa spun tratatele privind organizarea și funcționarea acestei organizații. Dar nu trebuie uitat că cetățenia europeană nu poate fi dobândită decât de acela care, în prealabil, a dobândit cetățenia oricărui stat membru al Uniunii. Detașându-i de relația cu țara în care s-au născut ori care i-au adoptat, dreptul european a făcut din cetățenii statelor membre ale Uniunii și în relația angajată cu aceasta,mai degrabă niște „apatrizi”. Sentimentul de apartenență la o anumită țară — oricât de mică și de puțin dezvoltată ar fi ea din punct de vedere economic — nu poate fi suprimat și, mai apoi, înlocuit cu un echivalent sentiment de apartenență la Uniunea Europeană. Poți aparține acestei Uniuni, prin cetățenia europeană formal recunoscută de tratate, dar este exclus să dezvolți acele afecte pe care numai relația cu o țară și cu națiunea ce-i este istoric atașată le poate stimula. Pe scurt, poți fi patriot francez, german, italian, ceh sau român, dar nu poți fi patriot european. Iar această situație — greu de surmontat — explică de ce imnul Uniunii Europene nu trezește nicio emoție în sufletele deznaționalizate ale cetățenilor europeni. Este regretabil însă că această stăruință a unora de a înlocui patriotismul autentic cu noua conștiință a apartenenței la marele Imperiu Albastru i-a făcut pe mulți dintre noi să devină insensibili la imnul național al propriei țări.
