„Eu nu înțeleg cum ceilalți nu pot citi zilnic”. Interviu cu scriitorul Constantin Iftime

647

Constantin Iftime s-a născut în 15.07.1957, în satul Zlătunoaia (sat electrificat în anul când, elev fiind, a plecat la liceu), a făcut studii la Botoșani, Liceul „M. Eminescu”, și la Iași, Liceul „C.Negruzzi”, și Facultatea de Mecanică (secția TCM). Mai târziu, la București, la Facultatea de Istorie, a făcut un master de Istoria comunismului. A fost profesor de liceu, înainte de 1990, apoi jurnalist, scriind mai ales reportaje și interviuri. A publicat trei interviuri lungi, tipărite în trei cărți, cu Nicolae Breban, A. Paleologu și Ion Cristoiu. A debutat cu proză și poezie, ca elev. Este autorul a trei cărți de poezie și a unei antologii — Vreau altă realitate. Artă merg pe mâna ta, Premiul de debut al Asociației Scriitorilor din București, Elefantul de câmpie, Zlătunoaia pentru toți și Aici nu va mai fi liniște oricum. A mai publicat romanul Copiii sălbatici, volumul Eseul carnivor, cărțile de anchete jurnalistice Cartea Elsaco (evoluția unei companii timp de 20 de ani) și O viziune asupra vieții (despre starea familiei și a copiilor în România).

Robert Șerban: De aproape două decenii te-ai dedicat doar cititului și scrisului de literatură. Cum de e posibil asta, în România? Ești autor de proză și poezie, chiar așa de mari sunt vânzările cărților tale, încât nu mai ai nevoie de serviciu?
Constantin Iftime: Am douăzeci de ani de când, cum spui, vin aproape zilnic la Biblioteca Centrală Universitară din București. Asta după ce înainte am stat câțiva ani prin baruri, citind și scriind. Pe la sfârșitul anilor nouăzeci am colindat satele din jurul Bucureștilor, aciuindu-mă doar un an într-un loc, la Mânăstirea Cernica. La Cernica, am venit când se topea zăpada și am încetat să mai merg când a început să ningă. Cred că am plâns în ultima zi, când știam că nu mă mai întorc. Citeam și scriam, de obicei, pe marginea lacului, cineva îmi aducea mâncare la prânz, dormeam pe o bancă, iar seara plecam acasă. Am citit — și Filocaliile! —, cum se spune, în liniște de pustiu. Știam o mulțime de istorii despre cei din cimitirul de acolo. Inițial nu puteam să mă simt în largul meu acasă, aveam copil, stăteam într-un apartament de două camere și îmi dădeam seama că o stingheream pe Larisa, nevasta-mea. Și ea a avut o experiență similară, s-a înscris la doctorat (lingvistică), imediat ce s-a măritat, iar cinci ani a stat în Biblioteca Academiei. La sugestia ei, după ce-a terminat, având o slujbă bănoasă (a lucrat pentru o fundație educațională din Londra, timp de 20 de ani), am căutat o gazdă, inițial, la Sinaia, apoi, în sate din jur, ca să pot veni zilnic acasă. Nu pot spune că o duceam greu. Eu mă specializasem în interviuri, iar ziarul „Monitorul”, pentru un interviu pe săptămână — pe teme politice ale zilei mai ales, dar și culturale —, îmi dădea, la ora aceea, cam cel mai mare salariu de pe piață. Mai colaboram la o mulțime de ziare din provincie. Asta timp de mai bine de cinci ani, până în 2000. „Monitorul” îmi punea la dispoziție și o cameră din redacție, dar nu-mi convenea. Eu doar înregistram, aveam o fostă secretară de la „Scânteia”, care mi le dactilografia. Stilizam mult. Am avut bani, puneam și bani deoparte. Condiția mea a fost ca să nu merg la serviciu, oriunde am lucrat. Am scris valize întregi de note, eseuri, poezie și fragmente de roman. Zac nepublicate. La BCU am ajuns căci, între timp, mi-am cumpărat casă aproape. Aveam deja trei copii. Cam în perioada aceea m-am hotârât să public poezie.

R.Ș.: Toate statisticile din ultimii ani arată că, în țara noastră, apetența pentru lectură a scăzut continuu. Tu ești contra trendului: de 19 ani mergi, aproape zilnic, la Biblioteca Centrală Universitară din București. Unde stai ceasuri bune și, culmea!, citești. Ce și de ce? La ce mai e bun cititul?
C.I.: Toată viața am citit continuu. În armată, aveam două valize de cărți la mine, sub pat. În orice moment aveam o carte în sân. Ofițerii veneau să se împrumute, m-au împins să fac un club de lectură, iar bibliotecara, o femeie frumoasă, mi-a cerut să vin la ea, la bibliotecă. Era nevasta unui superior. Lectura a fost un handicap. Așa am făcut și mai târziu. Am fost, printre altele, profesor la Liceul Ștefănești din județul Botoșani, pe granița cu URSS, doi ani am fost singurul locatar al unui bloc dezafectat, citeam toată ziua, jucam fotbal cu elevii, aveam sentimentul că sunt în alt continent. Eram depresiv deja, nu credeam vreodată că voi fi însurat, că voi avea copii. M-am însurat la 35 de ani și am trei copii superbi, care au studiat sau mai studiază în Anglia, Franța, Olanda sau Finlanda. Visul meu era să mă stabilesc la Paris. L-am ratat în 2000. Am avut ocazia să ajung în Londra sau Detroit, dar am refuzat.
Eu nu înțeleg cum ceilalți nu pot citi zilnic. Ca scriitor, nu cred că poți face mare lucru fără lecturi intense. Când am ocazia să vorbesc cu cineva, îmi dau seama de la început dacă are cartea în sânge. Îl simt. Uneori e de bine, alteori e ca o duhoare. Între timp, am devenit un fel de specialist în biblioteci. Am avut ocazia de mic să stau în ele. La țară, la mine, la Zlătunoaia, profesorul de literatură, care îmi era și diriginte, mă trimitea în orele lui să merg în biblioteca școlii, pe care o administra. Făcuse Filologia și Filosofia. Era un cinic crud. Îi snopea în bătaie pe puii de țărani. Pe mine mă ruga să mă fac scriitor. Dar biblioteca, în general, acum arată jalnic pe dedesubt. E vorba de fondul de carte — vechi și știrb, ca tematică —, de program, cam de aprozar de pe vremuri, și de organizarea ei ca spațiu care să atragă tinerii cu diferite stadii de pregătire. Dar să ne înțelegem, aici, la BCU, suntem la înălțime. Și totuși, pentru mine e un fel de mausoleum, pentru ceilalți, tinerii firești, cred, un cavou. De asta ei fug ca de moarte de citit în bibliotecă. Am fost la un ministru al Învățământului să-i propun un plan, măcar pentru BCU București. Omul era de pe altă planetă, cea a morților — cultural, zic — jalnici. Am fost și la un prorector, la fel. Omul avea alte vârste culturale, nu mi-am dat seama, deși fizic era de vârsta mea, știam că-i place The Beatles, cred de o melancolie depresivă. Ce mai, blocat în anii ’80, în underground-ul cultural de atunci. Și totuși, mă privea de parcă eram extraterestru. Am făcut o încercare să cer implicarea USR, dar scriitorii, cum știi, au alte plobleme, mai ales financiare, de supraviețuire. În provincie, se vede cel mai bine că biblioteca poate deveni un spațiu de întâlnire al tinerilor. La Botoșani, când mă duc, e plină de tineri. De fapt, o bibliotecă, cu banii puțini, câți sunt și acum, trebuie să devină un spațiu atractiv, cu multe spații, de la cel de dialog, la cel de lectură intensă. Visez la biblioteci pentru studenți cu program non-stop, ca în Anglia.

R.Ș.: Am citit pe pagina ta de Facebook că relația ta cu BCU e atât de puternică și că ai întâlnit atâtea „personaje”, încât vrei să scrii un roman. Te-ai apucat de el? Nu există riscul să fie o carte livrescă, încât adresabilitatea ei să fie foarte restrânsă?
C.I.: A fost doar un gând, nu m-am apucat de roman. Oricum, am avut multe experiențe, cu tineri, mai ales, dedicați acestui spațiu straniu al cărții. Cu unul dintre tinerii cei mai promițători, cu un doctorat la Freiburg, unul dăruit filosofiei, am stat mai mult de șapte ani față în față zilnic. Ne-am plimbat în pauze cu mașina, am patetizat prin parcuri. Am discutat apoi cu doctoranzi, făcând scheme de lucrări, de bibliografie. Foarte curios, poeții veneau în număr mai mic. Spun poeți, pentru că eu poet mă consider. Au fost și critici, fetele mai hărnicuțe. Un roman poate fi construit pe aceste aventuri fără să fie complicat. De exemplu, relația mea cu Schopenhauer și Nietzsche, sau cu Kafka, sau cu Flaubert (am făcut un roman despre scrierea romanului Doamna Bovary). Numai că eu am boala expresiei, deocamdată importanța cade pe limbajul narativ. Zic, la roman. Uite, după ce am publicat unul, Copiii sălbatici, care are o anume limbă, a preciziei în lumea realului mizerabilist, singura abordare credibilă, polemic, mi-am spus, la lumea comunistă, o lume sălbatică, păgână, cu o tensiune spirituală infantilă, acum mă muncesc de cinci ani să scriu un roman despre utopia celor entuziaști și decăzuți, deja, din speranța față de acestă lume, atât de dezvoltată și liberă, un fel de orfani. Încerc acum să fiu atent la un cerc mai larg de cititori. În primul roman, m-am adresat mai ales celor care vor să scrie.

R.Ș.: Ai reeditat, recent, o carte de dialoguri cu romancierul Nicolae Breban, pe care ai publicat-o în 1993. De ce o reeditare, și nu un volum nou, mai ales că Nicolae Breban continuă să scrie, să publice, să aibă reacții care stârnesc polemici?
C.I.: Breban, pentru mine, a fost un reper sigur înainte de ’90. Am avut șansa să dialoghez cu el patru luni, în fiecare zi. Erau zile extraordinare pentru mine. Tocmai aterizasem în București, în sfârșit, mă însurasem, când Traian T. Coșovei, un poet de un entuziasm incredibil, a ținut să mă prezinte, într-o toamnă ploioasă, în 1993, lui Breban. Am discutat o seară cu el. Eram, cum sunt, un îndrăgostit de lumea cărților. La sfârșit mi-a propus să facem o carte de interviuri. A fost un dialog în care scăpăram de tensiunea gândurilor despre literatură. Breban toată viața nu a făcut decât să citească și să scrie. Am întâlnit puțini oameni dedicați unui lucru, iar aici era unul de ordin superior. Atunci, cu Breban, s-a produs un declic. Făcusem o carte de dialoguri cu Ion Cristoiu, un om special și el, carte pe care voiam atunci, după ce o publicasem cu mult succes — am câștigat cam trei mașini! —, să o transform într-un fel de roman excentric, textualist, inserând printre dialoguri comentariile mele, legate de epicul întâlnirii, alte experiențe pe care le agățam din memorie despre comunism. Atunci am vrut să continui acest proiect și cu Breban. Breban era fabulos și ca om. Are un suflet dotat cu o mie de încăperi, care de care mai frumoase. În răstimpuri, mi-a vorbit de experiențele lui sentimentale, mi i-a descris pe cei apropiați, deplasându-se aproape prin tot Ardealul, cu popi de la talpa Bisericii Catolice, până la episcopi, cu profesori, în aventura lui de copil și adolescent ciudat, neînțeles de tată, iubit peste măsură de mamă. În stilul Breban, ca un Nietzsche autohton, vorbind despre întâlniri la Paris, la București, cu Goma, Țepeneag, cu Manolescu, cu Liiceanu, cu Pleșu, apoi despre întâlniri cu politicieni ai vremii, unii, mari securiști, dar toate lucrurile legate de edificiul Uniunii Scriitorilor, lucruri pe care nu puteam să le bag în textul interviului, și a ieșit o carte ascunsă extraordinară. Bineînțeles că trebuia să am acordul lui ca să public lucrurile astea. Pe zi ce trecea îmi dădeam seama că nu voi avea niciodată binecuvântarea. Am publicat cartea cu întrebările puțin cenzurate, căci așa voia editorul, ca să scap, fiindcă deja aveam un alt proiect de carte de interviuri. Cartea a avut succes. Apoi am început dialoguri sporadice cu alte mari figuri culturale, cu Paleologu, cu Șora și cu Manolescu (cu el am, cred, o carte). M-am oprit la Paleologu, care și el guverna o lume. Am făcut un capitol despre relația lui cu Noica și despre filosofia românească în comunism. Cam teoretic, căci cu Paleologu nu-mi puteam permite lucruri de epic. Apoi am trecut la meditații despre istoria secolului XX, căci știam că are puncte de vedere cu mult relief. El era un om, cum s-ar spune, de tip bizantin. Un cărturar levantin, un senior, atent la detalii, cu multe lucruri de finețe. Iar ciocnirea asta dintre comunismul sovietic și democrația americană o descria în răspăr, detașat. Un mare spirit. Era perioada când circulau puncte de vedere construite în forță, din bardă, cu un entuziasm care se repeta, totuși, în cheia moralicească a celor înțepeniți spiritual. Paleologu era un spirit pe placul meu. Atât am putut să fac bun, cele două capitole. Pe urmă m-a apucat spiritul aventurii, cel al lecturilor itinerante, în locuri cât de cât îndepărtate. Când am fost la Londra, prima dată, în 1997, primul lucru a fost să caut o bibliotecă. Ceva aproape de Chelsea, acolo stăteam, la prietenul nostru de-o viață, William. Am fost de n ori apoi, dar tot la acea bibliotecă de cartier mă duceam. Apoi, la Paris la fel, la biblioteca Centrului Pompidou.

R.Ș.: Te inspiră cititul? La bibliotecă și scrii?
C.I.: Cum ți-am spus, citesc în fiecare zi la început. Mă antrenez, cum se spune. Multă vreme cu Kafka, cu Flaubert, corespondența, mai ales — și el avea aceleași tipicuri, o zi am făcut cercetări în jur, la muzeul micuț din Rouen —, cu Pynchon, cu Salinger, cu Montaigne, cu Nietzsche, cu scrisorile lui Plinius cel Tânăr, cu poeții americani, cu imagiștii lui Pound. I-am notat într-un jurnal, pe zile. Pe la ora 16, flămând, cu multă cafea, beat de oboselă, încep să scriu.

R.Ș.: Cât de ușor schimbi poezia pe proză? În care te simți mai confortabil?
C.I.: Mie îmi place poezia, ca un confort extradiurn. Cred că mi-ar fi plăcut să stau mult nopțile. Atunci se poate trăi pe placul meu. Am fost bolnav de boli de epuizare fizică și acum mă tem. Acum fac și mult sport, ca să mă refac mental. Cu fiul meu, în anii din urmă, am jucat fotbal până la miezul nopții, ani întregi, aproape zilnic, și iarna. A avut o perioadă de mari ambiții la școală, la liceu, voia să ia media zece, și doi ani am rărit-o. Acum s-a reglat pe zece, e confortabil și la școală, scrie eseuri, poezie — și am început iar. Cu proză am început în școala generală. Am luat premiile cele mai mari la „Tinere condeie”, la proză, și la liceu. Cu proză am debutat în clasa a VII-a, cu poezie, în anul patru de liceu. Cu poezia m-am blocat atunci, știam că trebuia să fac o schimbare, care cerea dăruire mare, și am renunțat. De fapt, m-am îmbolnăvit de TBC și m-am speriat. În fiecare carte de poezie am încercat ceva, o aventură, la limba poetică. Prima carte are aproape 300 de pagini, era o carte cu program, voiam să rad tot. Nu pe poeți, ci ceea ce se scria, ceea ce am scris și eu. Are o furie de tip suprarealist, greu de suportat. În a doua am redus tonul, venind cu mai mult relief. La a treia, sunt un poet revoltat social, uman. Urma să fac un volum cu o trecere în revistă a viziunilor poetice în care pot locui cât de cât. Dar editoarea mea, de la acea dată, mi-a cerut un roman. Scrisesem un volum de eseuri, narațiuni pe teme politice, fiecare publicată în „Adevărul”, săptămână de săptămână, și, având mâna bună, l-am scris rapid. Acum cred că m-am decalibrat la poezie. Nu cred că se poate scrie poezie la tensiunea dorită, în timp ce scrii proză.

R.Ș.: Relația cu cititorii contează pentru tine? Dar cu criticii literari? Îți pasă de opinia lor?
C.I.: Desigur că mi-ar plăcea să am o relație bună cu cititorii. Numai că, citind mult și stând în acest mediu al lecturii, cred că m-am îndepărtat de cititorul mediu. E greu să-ți revii. S-ar putea să fie un complex. Știu că mi se reproșează asta. Criticii, și ei, citesc cărți cât pot de repede. Nu le pot reproșa nimic. Ei sunt interfața cu cititorii, trebuie să prezinte acele cărți care plac la publicului larg, care fac bani editurilor. E firesc. Totuși, mă pot lăuda că la Elefantul de câmpie, carte de poezie, editura Polirom mi-a trimis bani. Asta înseamnă că s-a vândut, și a fost un tiraj de 700 de exemplare.

R.Ș.: Mergi la meciuri de fotbal, te ocupi de un „Muzeu al vieții cotidiene în comunism” (www.muvicc.ro), la Botoșani, orașul în care ai absolvit liceul… Cum de nu un muzeu al literaturii?
C.I.: Îmi place să joc fotbal, acum, la bătrânețe. Merg pe stadioane, mai ales cu fratele meu. Am fost ani la rând și la meciuri de divizia C și B. Sunt un suporter înfocat, fiind, de cele mai multe ori, în tribuna oficialilor, scandalizam lumea acolo. Cu muzeul despre comunism a fost o întreagă aventură. Caut instituții, în format nou, care să împingă tinerii spre educație. Mi-am dat seama că e necesar un muzeu de istorie recentă, că am găsit o formulă care să vorbească altfel despre comunism. Am urât comunismul din rărunchi, am fost sărac atunci, am fost marginal, bolnav de moarte în mai multe rânduri, dar nu pot suporta judecățile prezentate în formule de genul priviți ororile din comunism. Am căutat să construiesc ceva, de la viziune, la realizare, care să-mi poarte amprenta. Și casa mi-am construit-o așa, de la renovarea pereților, la mobilier. Aici, la fel. Deocamdată, am construit un muzeu micuț în centrul Botoșanilor — căci primăria și oamenii de decizie de-acolo mi-au dat un spațiu meschin —, pe tema controlului populației în comunism, în anii cei mai grei, anii ’80, având și un personaj în centru, Mugur Călinescu, cam singurul elev care s-a revoltat în comunism. Acum, cu proiectul de anul acesta, o istorie a orașului Botoșani în comunism, cu ilustrații și comentarii luate din dosarele de la CNSAS, mă extind către un sediu extraordinar, Hala Cet, construită după modelul edificiilor industriale din Rusia sovietică a anilor ’30, din secolul trecut. Am organizat ședințe de teatru de stradă, cu elevi, cu lozinci anticomuniste, colocvii cu liceele mari. Între timp, m-am specializat, cât de cât, în istoria comunismului, la Facultatea de Istorie din București. Desigur că am un proiect și pentru lumea scriitorilor, un fel de complex cultural, care să cuprindă pe un spațiu restrâns, în genul halei americane culturale, și un muzeu al vieții cotidiene a scriitorilor, și o revistă culturală televizată, și loc de dezbatere, și bibliotecă, cu, mai ales, cărțile scriitorilor actuali. Am și locul, o mică hală de 70 de metri pătrați, pe strada mea, am și vorbit odată cu actualul primar al Bucureștilor despre acest proiect, acum doi ani, când venea și el la BCU.

R.Ș.: Dacă ar fi să participi la o antologie de poezie, ce text ai alege, din tot ce ai scris până acum?
C.I.: Poezia ar fi aceasta:
Există un drum al sclavilor infinitezimali încrustat în poezia actuală
Există un drum al sclavilor infinitezimali încrustat în poezia actuală —
Din interior vin cei învinși,
Negri de smoală. Au conștiința întreagă. Se clatină,
Emanații li se scurg pe femure. Și-au depășit limitele,
Modești, simpli, în pielea goală, cu ei înșiși,
Au judecăți optimiste asupra trupului și ale atotștiutoarelor lui răni.
Vin împovărați de păcate,
Îngrămădiți ca vitele spre lumea noastră.
În marea depresiune a zilei țâșnește gândul morții proaspăt, când au reverii.
Unii au înnebunit. Au urlat zi și noapte.
Și-au smuls carnea feței, părul. Dinții sărăciei
Sâsâie, înăuntru sau afară, împotriva dublei lor dureri.
În garsoniere sărăcăcioase,
Persistă vorbele călduțe ale unei îndoieli moderniste, legate de limbaje,
Potrivite cu o civilizație a gunoiului.
Uneori câte un sex micuț, înfipt în carne, cu picioare țepene, slabe,
Trezește promisiuni ale tinereții revoluționare.
Gândul morții, straniu, nu-și pierde frumusețea așa.
Au băut vapoare de pastile roz, albastre, mov, ca să-și rămână fideli.
Singuri,
Își vând vorbele ciudate despre om și moarte la femei, soție sau copii.
Sunt paralizați de realitate, ca și poezia lor.

Interviu realizat de Robert Șerban

LĂSAȚI UN MESAJ