Este pregătită Timișoara să fie capitală europeană a culturii ?

248

Nu prea sunt implicat în „treburile cetăţii”, cum se obişnuieşte să se spună, dar apropierea anului când Timişoara va fi „Capitală Europeană a Culturii” oarecum mă nelinişteşte. Vreau ca totul să fie o reuşită, istoria oraşului să fie marcată de momente de neuitat, pe scurt, să se scrie o pagină care să poată figura în antologiile „de excelenţă” ale bătrânului nostru continent.

Oraşul e atrăgător, divers, are şi o patină veche, dar şi o coloratură modernă, respiră spre vestul Europei, nu e prea întins, astfel ca vizitatorul să istovească, posedă multe spaţii verzi, care sunt în măsură să amelioreze poluarea creată de maşini şi fabrici.

Centrul oraşului, cel tradiţional, cuprins între Catedrală şi Operă/Teatru, e intim, neperturbat de maşini, tramvaie — cum era odată —, fără stridenţe, invitându-te să te plimbi prin el. Cele câteva terase şi cofetării, absolut civilizate, nu fac altceva decât să adauge acorduri fine zonei în discuţie. Pe vremuri, nu mai spun care, aici era faimosul „Corso”, pe unde se preumblau câteva ceasuri, spre a fi văzute, „exemplarele” cele mai reuşite ale burgului.

De aici, din centru, printr-un culoar, aş zice, mai exact, prin strada Alba-Iulia, se ajunge în Piaţa Libertăţii, care poate fi şi o zonă de popas meditativ, mai ales când soarele nu dogoreşte, căci copaci au fost, însă nu mai sunt, dar şi un punct de pornire, fie spre zona hotelului Continental, edificiu înalt, geometric, fie spre Piaţa Unirii, unde, dintr-o istorie până atunci accentuat contemporană, te trezeşti într-un ambient tihnit, de uşor abandon, ce te poate duce cu gândul la oraşe ca Bruges, unde inima comunităţii bate mai rar, iar când încep ploile de toamnă fiecărui locuitor din acele case îi vine să pună mâna pe condei şi să scrie poezii bacoviene.

Ar mai fi apoi, cu un uşor aer de vastitate, şi Pădurea Verde, unde oaspeţii „Capitalei Europene a Culturii” ar putea să vadă mormântul simbolic al luptătorilor anticomunişti din Munţii Banatului şi nu numai, ucişi de securitate, pe urmă, Muzeul Satului, care ar mai putea fi îmbogăţit, şi, de ce nu, şi mica grădină zoologică unde câteva animale „rare” ar mai putea fi aduse. În sfârşit, în parcul de vizavi de Catedrală se află Aleea Personalităţilor. Fiecare bust reprezintă pe cineva, o existenţă trecută despre care trebuie să se facă vorbire. Se impune, de asemenea, vizitarea răbdătoare, cu explicaţii, a Muzeului Banatului, a Muzeului de Artă, a Operei şi Teatrului.

Pe urmă, mă gândesc, trebuie pusă în valoare, dar nu până la intoxicare, forţa de tun a folclorului. Aici e greu să ne bată cineva. Suntem, categoric, la noi acasă. Cum ar face un pas în spate rămânând, mai apoi, ţintuiţi acolo, loturi de francezi, belgieni, spanioli, ascultând, în direct, doar de la câţiva metri, formaţii de „dubaşi” ori de „fanfare”! Cu cât sunt ele din sate mai obscure, cu atât se vor înşuruba mai puternic în urechile ascultătorilor. Acestora li se vor adăuga felurite tarafuri, cupluri de saxofonişti, artişti ai „broancei”, finalmente, solişti. Avem aici femei frumoase şi cu voce, bărbaţi, cum ar veni, „ca lumea” şi, la rândul lor, cu voce.

Puncte mai slabe ale Timişoarei, ştiute de mine, ar fi linia tramvaiului şapte, zona Traian, a depozitului de tramvaie, a Gării „Fabric”. Dar Gara Mare, peisajele de pe acolo, ce e de făcut cu ele?… Apoi, o sală de concerte… Dar toate cele bune, menţionate de mine aici, pot fi valorificate, „puse în act”, doar de oameni. Dar nu de orice fel, ci doar de personalităţi. Aici ar fi o hibă. Sunt atât de multe „personalităţi”, scuzaţi repetiţia, încât n-ar fi exclus să se ajungă la o încăierare. Doamne fereşte!…

Mai citind câte ceva prin presa locală, am văzut că sunt „bugăt” de făcut pentru ca bătrâna noastră Timişoară, la alintare, „Mica Vienă”, să arate la momentul „t” ca o mireasă. Una ceva mai în vârstă, e drept, dar distinsă, agreabilă, încă atrăgătoare. Pentru aceasta, atât oficialităţile, cât şi personalităţile selecţionte să reprezinte oraşul trebuie să se pună febril pe treabă. Fiecare cu capacităţile şi talentele sale. Timpul trece, nu iartă, şi până în 2021 nu mai e chiar atât de mult. Aşa cum arată acum Timişoara, poate fi, în cel mai bun caz, o onorabilă capitală de judeţ, ceea ce şi este.

Deci, fraţilor, cărbuni şi pe cai!… Cu instalatori, zidari, zugravi, asfaltatori, urbanişti, artişti de toate felurile. Mai puţină teorie şi infinit mai multă practică. Să se vadă că se face. Totul într-un climat de înţelegere, observaţii cuviincioase şi nu într-unul de învinuiri, culpabilizări, reproşuri. Cum s-ar zice: Cu Dumnezeu înainte!…

Însemnările acestea sunt sumare, poate nu ating nici măcar cinci la sută din vastul capitol „Timişoara — Capitală Europeană a Culturii ”.

LĂSAȚI UN MESAJ