Eric Emmanuel Schmitt: „Eu visez foarte mult romanul pe care urmează să îl scriu”

24

— Dumneavoastră spuneți așa: „vreau să fiu un roman”. Funcționează? Cum funcționează aceasta? Dacă vreți să fiți un roman, atunci așa veți și fi?

— E ceva mai nuanțat: atunci când îmi vine o idee, ideea îmi spune, de fapt, „eu sunt un roman”. Sau, pentru că eu scriu mult și teatru, „sunt o piesă de teatru”. Iar eu sunt cel care ascultă de această idee, cel care se pune în slujba ei.

— Ca un medium?

— Mai mult chiar: ca un sclav. Eu sunt sclavul ideilor mele despre literatură. La început, ideile acestea care îmi veneau, se transformau în piese de teatru; dar, apoi, mi-au venit idei care mi-au spus direct „sunt roman” și, prin urmare, am devenit romancier. Eu ascult de ideile mele…

— De ce emoția are la dumneavoastră, ca prozator sau ca dramaturg, o importanță ieșită din comun? De ce privilegiați emoția?

— Pentru că, de multe ori, viața intelectuală este redusă la intelect, și așa ceva nu mi se pare că este drept. Când lucrurile se întâmplă așa, când avem de-a face cu această reducție, viața intelectuală rămâne închisă într-un cerc. Cred că, dacă ne folosim de emoții, de simpatii, de empatie, putem să ajungem la mult mai multă lume; și cred că și la mult mai multă cunoaștere. Am în minte, chiar acum, în timp ce vorbim, un exemplu pentru a ilustra ceea ce vreau să spun: dacă aș fi scris un eseu despre toleranță, acest eseu ar fi fost citit, poate, de 200 de persoane, multe dintre ele fiind deja tolerante. Însă atunci când am scris o poveste precum a fost Domnul Ibrahim și florile din Coran, cred că am stârnit o simpatie evidentă și am provocat mult mai multă toleranță decât ar fi provocat acel posibil eseu despre care vă vorbeam mai înainte. Eseul ar fi stimulat intelectul, în vreme ce povestea aceasta a stimulat emoțiile. De aceea, consider că literatura are o forță mult mai mare.

— Când îl încurcă emoțiile pe un scriitor?

— Mie mi se întâmplă, de multe ori, să plâng în timp ce scriu. Pentru că mă emoționează, deopotrivă, personajele mele și situațiile în care se regăsesc acestea. Și când mi se întâmplă așa ceva, sunt mulțumit, pentru că sunt convins că există o mare șansă ca și cititorul să simtă la fel. Dar, atenție mare!, emoția nu este un scop în sine; emoția trebuie să servească o anumită idee.

— Prin urmare, nu poți face un roman numai cu emoții.

— Nu, desigur că nu. Cred că, în ce mă privește, ceea ce îmi este caracteristic este faptul că am, în același timp, un profil intelectual și unul emoțional. Eu am făcut studii de filosofie; de altfel, singura meserie pe care am avut-o în viața mea a fost cea de profesor de filosofie. Dar aceasta nu cred că este suficient, a gândi doar în sens filosofic.

— Cum gândiți când intrați în linie dreaptă cu un roman? Mergeți către ceea ce este predictibil, către ceea ce vă face să vă simțiți în siguranță sau mai degrabă către ceea ce este inconfortabil, imprevizibil?

— Îmi place totul, de fapt. Nu am o rețetă în acestă privință, nu am o preferință. Îmi place pur și simplu să scriu. Atunci când scriu, încerc să găsesc un echilibru între straturile care alcătuiesc ceea ce, în mintea mea, este deja un roman. Ca să fiu sincer, trebuie să spun că eu visez foarte mult romanul, romanul pe care urmează să îl scriu; îl compun foarte mult în mintea mea. Când încep să îl scriu, la modul fizic, nu pot să mă plâng că sunt foarte crispat, pentru că, în realitate, îl scriu foarte ușor. Dar îmi consumă foarte mult — și pesemne că așa trebuie să se întâmple, pentru că altfel nu aș avea ușurința de a scrie despre care vorbeam — exercițiul acesta de a-l imagina, de a-l gândi, de a-l proiecta. Când îl „cântăresc” în mintea mea, încerc să găsesc un echilibru cât mai solid între ambițiile, între mizele romanului; pot să fie, pe de o parte, mize filosofice; sau poate fi o ambiție narativă, poetică — toate, care să se regăsească în roman, în același timp. Așa stând lucrurile, nu există un strat care să fie pentru mine mai important decât altul. Totul este important.

Dincolo de toate acestea, mai am două mize personale obligatorii. Și acestea sunt, pentru mine, foarte importante. Pe de o parte, vreau să ajung la un cititor care nu este neapărat familiar, care, în sens literar, nu este neapărat unul cultivat, de cursă lungă. Pe el vreau să îl cuceresc, să îl conving prin poveste. Și, de asemenea, vreau să ajung la un cititor cult, educat, cizelat, rafinat cunoscător — prin sensul filosofic al scrierilor mele de literatură.

— Sunteți fericit când scrieți, domnule Schmitt?

— Da. Clar, da. Sunt conștient că, pentru cariera mea, pentru imaginea mea, ar da, poate, mult mai bine, dacă aș spune că este dificil, că sufăr atunci când scriu, că e ceva care îmi provoacă anxietate, că e o trudă foarte mare, că sunt chinuit de scris. Da, este dificil adesea, nu neg aceasta, dar eu sunt fericit când scriu. Ceea ce mă interesează cel mai mult atunci când scriu este să fac în așa fel încât ceea ce scriu să pară firesc; să fie ceva natural, așa cum pentru măr este natural să producă mere. Știu că sunt unii scriitori care iau această muncă într-un fel foarte dur, foarte existențialist, ca pe o sursă de mare anxietate; pot să îi înțeleg, dar eu nu sunt ca ei. Mie îmi place totul în această meserie, îmi place munca de scriitor. Îmi place să cercetez, îmi place să vorbesc cu personajele mele, îmi place să găsesc soluții, îmi place să îmi visez intriga unui roman sau a unei piese de teatru, îmi place să mă înșel din când în când, îmi plac reglajele fine ale unei cărți, îmi place să corectez. Totul, totul îmi place. Mi s-a întâmplat, nu de puține ori, să rup paginile scrise; ei bine, da, îmi place să fac și aceasta, să rup paginile pe care le-am scris și despre care cred că aș fi putut să le scriu mai bine. Îmi place să le rup și să îmi spun că paginile următoare vor fi mai bune, mult mai bune. Iar faptul că m-am înșelat în soluțiile mele narative — și că rup acele pagini — îl iau ca pe un lucru bun; aceasta înseamnă că am luciditate.

Interviu realizat de Cristian Pătrășconiu

LĂSAȚI UN MESAJ