Drept și democrație în viziunea lui Jürgen Habermas

134

Jürgen Habermas este unul dintre cei mai mari gânditori germani ai ultimelor cinci-șase decenii, unul care și-a pus serios amprenta atât asupra teoriei politice, cât și asupra teoriei și filosofiei dreptului. El a pus bazele unui nou mod de a construi și înțelege guvernământul democratic de inspirație liberală, în care principiul separației puterilor în stat și cel al recunoașterii unui ansamblu de drepturi și libertăți individuale sau colective, pe care nicio autoritate publică nu le poate disprețui, se conjugă cu ideea de dialog integrativ infra-social. Practic, în viziune habermasiană, statul de drept nu se reduce numai la enunțul unor reguli și la respectarea unor proceduri în ceea ce privește exercitarea de către autoritățile statului a atribuțiilor lor și a valorificării de către particulari a unor drepturi subiective, libertăți fundamentale și interese legitime, ci implică, în plus, un dialog public susținut, purtat tocmai cu privire la relațiile angajate de indivizi cu cele trei puteri constituite în stat și, în mod special, cu cea executivă. De ce mai ales cu aceasta din urmă? Pentru că, spre deosebire de puterea legislativă și de cea judecătorească, mai ales puterea executivă este ori poate fi, prin maniera în care se organizează și (re)acționează în relațiile angajate cu particularii, discreționară, excesivă, abuzivă și, firește, liberticidă.

Modelul de organizare a guvernământului propus de J. Habermas este unul care nu se reduce la concurența între partidele politice și, implicit, nici la polemica parlamentară. El implică, în plus, un spațiu al discuțiilor expuse publicului și care integrează acest public. În interiorul unui astfel de model, exercițiul libertății de expresie se maximizează, iar decizia politică și administrativă este ori poate fi, astfel, influențată într-o manieră eliberată de constrângerile procedural-instituționale la care sunt supuse autoritățile legislative și cele executive. Teza spațiului dialogului integrativ este una prin care J. Habermas încearcă să o rupă cu tradiția dreptului public german, ai cărui corifei propovăduiseră cu asiduitate principiul separării statului de societate. Sigur că statul asistențial (zis și al bunăstării) încercase, la rândul său, să angajeze cu societatea un rol de intervenție, în scopul ameliorării situației social-economice precare în care foarte mulți dintre cei guvernați ajung, la un moment dat, din motive care nu le sunt întotdeauna imputabile. J. Habermas schimbă sensul lucrurilor. Statul asistențial fusese unul care se apropiase de societate, procurând unora beneficii sociale și economice și generând pentru alții restrângeri ale libertăților lor. În sistemului habermasian, societatea se apropie de stat, intervine în organizarea și funcționarea lui, mizând pe o idee preluată din modelul democrației clasice ateniene: dacă problemele de interes public sunt discutate în agora, adică într-un spațiu dedicat publicului, de un număr din ce în ce mai mare de cetățeni, este (aproape) imposibil ca sistemul de autorități ale statului să rămână nepăsător la această realitate socio-politică. Până la urmă, în logica lui J. Habermas, decizia politică (sau legislativă) ori tehnică (sau executivă) poate fi configurată și sub presiunea spațiului destinat discuțiilor publice. Totul e ca acest „lobby” social-politic să fie provocat și întreținut de elite. Pentru J. Habermas, elitele sunt „cheia” calității discuțiilor integrative, purtate în spațiul de dialog imaginat de acest extraordinar filosof german. Elitele — academice, culturale, economice — conferă calitate discuțiilor purtate în spațiul public despre lucruri care sunt de interes colectiv.

Aceste discuții purtate în spațiul public și între elite, despre o multitudine de probleme circumscrise interesului general, joacă o evidentă funcție corectivă la adresa majorităților politice de orice fel și, în mod special, a majorității parlamentare. Cei mai mulți dintre juriști mizează tocmai pe ideea de majoritate parlamentară, pe care aceștia sunt tentați să o fetișizeze, afirmând cu oarecare emfază că, în esența ei, legea nu este altceva decât expresia unei voințe politice majoritare. Potrivit acestui mod de a vedea lucrurile, dacă un partid politic sau o alianță de partide deține majoritatea numărului de mandate în parlament, tehnic, respectivul partid ori respectiva alianță poate decide orice. Ca să parafrazez un filosof al politicii, un asemenea partid sau o astfel de alianță poate merge până la a decide să schimbe ziua cu noapte. Habermas amendează acest mod păgubos de a vedea lucrurile, „alterând” procedura democratică de decizie, bazată pe logica „majorității”, căreia îi adaugă un element etic, ce subsumează dialogul, negocierea și chiar compromisul între elite, dar și între acestea și autoritatea statală. Toate acestea pun în spatele deciziei politice o încărcătură etică — morală chiar! — aptă să o democratizeze în cel mai realist și non-disimulat sens cu putință.

 

LĂSAȚI UN MESAJ