Dragă, mi-a crescut hirsch-ul!

2573

Din foarte multe puncte de vedere, mediul universitar din România e unul al naibii de special. Iar ceea ce îl face atât de special este obsesia pentru acumulările cantitative. Orice promovare de pe un post didactic pe altul, implică, înainte de orice, o analiză de dosar, care, la rândul ei, presupune multă, foarte multă aritmetică: adunări, înmulțiri și, uneori, (dar poate mai ales!) împărțiri. În aceste condiții, mai toate cadrele didactice care predau într-o universitate, au dezvoltat, de-a lungul timpul, obsesia de a strânge puncte, din ce în ce mai multe puncte. Iar pentru a-și atinge scopul, nimic nu poate fi precupețit.

Un prim scenariu: un colectiv de 4, 5, 6 sau 7 oameni (dar pot fi și mai mulți!) scrie un singur studiu. În interiorul unui asemenea colectiv, ordinea nu e întâmplătoare. Din întregul grup, unul (și doar unul) este prim autor, marcat, de regulă, printr-o steluță atașată numelui pus pe respectivul articol. Ceilalți sunt doar contributori. E musai să fie așa, pentru că acela, unul – și nu altul – trebuie să ia un punctaj mai bun (acum și nu mai târziu!), dar fiind faptul că se apropie, pentru el, concursul de ocupare a unui post didactic superior (de conferențiar sau de profesor) și omul are nevoie acum (și nu mai târziu!) să-și completeze palmaresul creației științifice.

Alteori, scenariul este și mai interesant. Un oarecare articol se dorește a fi publicat într-o anumită revistă, cotată ISI și cu un anumit factor de impact. Numai că „intrarea” la revista respectivă nu o poate face decât numai un anumit cadru universitar, pentru că numai acesta „se știe” cu cineva din colegiul de redacție al respectivei publicații. Și, atunci, cel care scrie efectiv studiul, ia legătura cu colegul său „cu intrare”, adresându-i rugămintea să facă un pic de lobby pe lângă revista la care dorește să publice autorul real al articolului. Cel solicitat este, firește, de acord să ajute, dar veritabilul autor nu poate rămâne dator, așa că îi propune celui chemat în ajutor, să fie „pus pe articol”, pentru că – nu-i așa? – și mijlocitorul este cadru didactic, și, prin urmare, vrea să promoveze (sau să-și consolideze poziția în instituția în care predă) și are, deci, interes să acumuleze măcar câteva puncte.

În logica celor mai sus scrise, se cuvine a fi menționat aici și un al treilea posibil scenariu. Revista cotată ISI publică, dar nu oricum, ci în schimbul unei taxe mai mari sau mai mici, mai abordabile sau mai greu abordabile. Taxa poate reprezenta prețul publicării sau cel al participării la conferința la care, eventual, studiul ce se dorește a fi publicat, a fost susținut sau măcar trimis. Cum taxa se poate întâmpla să fie mare (chiar foarte mare), e absolut necesară asocierea a doi, trei sau poate chiar mai mulți universitari, pentru ca aceștia să pună mână de la mână și să adune taxa pretinsă de revistă. Desigur, e natural ca toți contributorii și, implicit, susținătorii bănești ai acestui demers să devină co-autori ai articolului scris de cel care a fost în stare să scrie pe marginea unui anumit subiect, dar care nu dispune de mijloacele bănești necesare suportării taxei de publicare.

În sfârșit, mai există un scenariu: acela în care asistentul scrie, dar nu poate publica dacă nu apare pe articol și cel care, într-un fel sau altul, îi este șef în facultate, iar dacă numele acestui coleg cu grad universitar mai înalt, nu apare, revista la care asistentul dorește să publice nici nu-l bagă în seamă pe mai tânărul universitar. Și atunci, el nu are de ales: scrâșnește din dinți, gândindu-se la cât a muncit pentru a scrie studiul respectiv și la eforturile de documentare și analiză pe care le-a depus și, cu un zâmbet care numai a lui nu e, îi trece numele pe articol și „colegului” lector, conferențiar sau profesor. Că, până la urmă, și acesta din urmă are nevoie de puncte și e preocupat de acumulare.

Punctajul acesta față de care cei mai mulți dintre universitari au început să manifeste veritabile obsesii, este cunoscut în mediul academic ca fiind indicele Hirsch. Denumirea indicelui a fost împrumutată de la numele lui Jorge Eduardo Hirsch, un fizician din cadrul Departamentului de Fizică al Universității din California, San Diego (S.U.A.). Acesta a venit cu ideea ca rezultatele muncii tuturor cercetătorilor să poată fi, într-un fel sau altul, cuantificate, cu consecința ierarhizării valorice atât a acestor cercetători, cât și a muncii lor. Și, deși a fost gândit pentru cercetătorii din „științele tari”pentru că lor chiar li se potrivește! – ulterior, indicele Hirsch a fost impus și celor care își desfășoară activitatea în zona „disciplinelor umaniste”: limbă, literatură, filosofie, sociologie, psihologie, științe politice, economie și drept. Astfel stând lucrurile, unii dintre umaniști au înnebunit.

Oare un volum de poezii, o nuvelă sau un roman scris de un reputat profesor de literatură poate sau nu poate fi punctat, prin raportare la indicele Hirsch, dat fiind faptul că astfel de creații nu prea au cum să apară într-o revistă cotată ISI? Oare un profesor valoros de la o facultate din drept din România, care cercetează și scrie în dreptul civil, are de ce să publice într-o revistă internațională, cotată ISI? Articolele acestuia sunt gustate și, implicit, apreciate de colegii juriști din România – practicieni și cercetători – care, cel mai probabil, nu manifestă nici cel mai mic interes pentru o revistă străină – fie ea și cotată ISI – pentru că toți aceștia se așteaptă să-l găsească pe respectivul profesor în revistele autohtone de profil, unele dintre ele (poate cele mai multe) necotate ISI și, desigur, fără așa-zisul factor de impact. Firește că dacă profesorul de la Drept scrie în dreptul internațional sau în dreptul instituțional european, șansele lui de a publica în reviste ISI cresc considerabil, pentru că subiectele abordate în cercetările sale, sunt sau pot fi de interes și pentru colegii din străinătate, dar altminteri, nu.

Nebunia indicelui Hirsch conferă sistemului nostru universitar o înfățișare hâdă și neconvingătoare. Forma bate fondul, iar numărul ucide calitatea. Suplețea e sacrificată în beneficiul unei bolnăvicioase supraponderabilități. Toată lumea scrie, nimeni nu mai are timp să citească și nici să reflecteze. Toată lumea numără: fie propriile studii, fie pe ale altora (în comisiile de concurs, pentru ocuparea posturilor didactice din învățământul superior). Și, din păcate, senzația lăsată de drogul indicelui Hirsch este aceea că cei mai mulți dintre universitari nu mai scriu din pasiune, ci din obligație, nu pentru că au ceva de spus, ci pentru că trebuie să trăncănească. Iar asta face ca lucrurile să arate rău, foarte rău.

Este evident faptul că nu poate fi credibil niciun cadru didactic universitar care, în decurs de 10-20 de ani, a reușit să apară pe un număr impresionant de studii și articole, scrise în domenii foarte variate ale științei, ba chiar în perimetre foarte diferite ale aceluiași domeniu al științei. Îmi vine greu să cred că un profesor de drept administrativ, de exemplu, poate să acumuleze, într-un interval de 10-15-20 de ani, să zicem circa 150-200 de articole, majoritatea, dacă nu toate, în co-autorat (cum altfel?), din care unele sunt scrise în dreptul administrativ, altele în dreptul civil, altele în dreptul muncii, altele în dreptul procesual și altele în dreptul penal. Desigur că exemplul dat este deliberat exagerat și am preferat să-l imaginez în legătură cu disciplina universitară pentru care manifest interes de mai bine de 20 de ani, pentru a nu fi acuzat că nu știu despre ce vorbesc. Cred însă că e foarte clară ideea pe care vreau să o transmit.

Închei prin a spune că nebunia indicelui Hirsch a adus lumea academică în situații bizare. Mi-a fost dat să asist la un tablou foarte amuzant, în care o foarte simpatică domnișoară, asistent universitar, întâlnindu-și prietenul pe stradă, îi sare de gât, îl sărută și îi strigă extaziată: Dragă, mi-a crescut hirsch-ul! El a privit-o cu o mândrie nedisimulată, pe care nu și-o putea ascunde, dar s-a grăbit să o întrebe: – Ce e asta? Ea nici măcar nu s-a străduit să-i răspundă. Oricum, nu conta pentru el. Dincolo de înțelegerea pe care o pot avea față de tânăra preocupată de acumularea cantitativă, un lucru mă tot frământă: Chiar nu mai contează deloc valoarea studiilor (științifice) publicate, ci doar numărul lor?

1 COMENTARIU

  1. Stimate domn,
    Nu stiu de unde v-ati facut documentarea, dar daca ati fi facut-o temeinic si cu dorinta de a va infora corect cititorii , ati fi inteles mai bine cum stau lucrurile: si in ceea ce priveste revistele (a propos, nu toate revistele percep taxa pentru publicarea articolelor, ci numai cele „open access”, iar acest lucru nu este legat neaparat de calitatea revistei sau a articolelor publicate), si in ceea ce inseamna scorul/indicele Hirsch. Pare ca ati discutat numai cu oameni care au publicat in reviste (cotate ISI) romanesti unde functioneaza inca poate „pilele” si care scriu lucrari care nu intereseaza pe nimeni (caci asta cuantifica indicele Hirsch).
    Sigur, orice lucru poate fi criticat (si chiar e de dorit, pentru cresterea calitatii), dar dvs., care va considerati probabil si creator de opinie, ar trebui sa o faceti dupa o buna documentare prealabila si in mod constructiv.
    In forma aceasta, articolul Dvs. se inscrie in categoria „datul cu parerea”…. Orice stundent care participa la un curs referitor la scrierea textelor stiintifice/elemente de scientometrie v-ar putea explica despre ce este vorba.
    Pe viitor, va recomand sa va documentati mai bine…..

Dă-i un răspuns lui Adina Croitoru Renunțați la răspuns

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.