Două minciuni patriotice

657
  1. În 1990, pe la sfârşitul anului, însoţeam prin Timişoara o delegaţie oficială din Franţa ce venise aici pentru stabilirea unor noi contacte culturale. Fusese o dimineaţă dificilă: cel mai greu era pentru oaspeţi să înţeleagă cum de mai exista cultură pe vremea lui Ceauşescu. Disperat, cu o abia reţinută notă de iritare, încercam să le explic cum se dădeau anumite cărţi pe sub pult. Ei întrebau, de îndată, dacă era vorba de cărţi împotriva dictatorului şi, dacă nu — ziceau —, ce rost are să ţii cărţile sub pult dacă se vând atât de bine? De fapt, am impresia că nici nu prea credeau, dar se prefăceau că îi interesează fenomenul. În fine, am mai vorbit de tiraje şi când le-am spus că o carte de poezie dintr-o colecţie de masă — Biblioteca pentru toţi, de pildă — se tipărea într-o sută de mii de exemplare, asta a pus capac amabilităţii lor: Imposibil, o carte de extraordinar succes se tipăreşte, în Franţa, în cel mult 50 000 de bucăţi!

Am socotit încet, în gând, că dacă la peste 50 de milioane de francezi culturali ajung 10 000, asta înseamnă o carte tot la 5 000 de suflete de galoroman. Ceea ce mi-a mai şters puţin din complexul cultural, unul ereditar probabil.

Şi uite aşa, cu statistica asta în minte, am pornit cu domniile lor prin Timişoara, la bordul unei maşini oficiale care, în drum, a trecut şi prin faţa COMTIM-ului. Unde, dacă mai ţineţi minte, se mai formau nişte cozi ce dădeau înconjur cartierului. „Ce fac oamenii aceia acolo?”, a întrebat şeful delegaţiei culturale. „A, ce să facă, e o lansare de carte”, am răspuns eu cu cel mai firesc aer. (Ca un amănunt tot statistic, dialogul s-a reluat abia la Şag.)

  1. Dintre profesorii Fulbright care au predat la Universitatea de Vest și, apoi, la Universitatea Tibiscus, Hary Morgan a fost un personaj cu totul aparte. Ca jurnalist, Senior editor şi director la Reader’s Digest — o publicaţie cu câteva milioane tiraj — a cunoscut şi intervievat nume de primă mărime ale vieţii culturale americane sau internaționale, printre care i-aş aminti pe Steinbeck, Hemmingway, Indira Gandhi sau Maica Tereza. Atunci când l-am întâlnit prima oară, am aflat că, în 1977, Hary organizase „Ambasadorii Prieteniei în România” şi întâlnirea lui Ceauşescu cu senatorii americani. Coincidenţa face că în acea vară lucrasem pe litoral, la hotelul Neptun, unde „the representatives” fuseseră cazaţi. Ţineam minte data — 21 august — şi cele peste 100 de valize pe care le-am cărat în acea zi pentru care am primit circa 40 de tenchiu-uri, ceea ce înseamnă unul la două valize. (Senatorii nu dau bacșiș fiindcă nu au cash!)

Hary s-a bucurat că, teoretic, ne cunoşteam de atunci şi chiar mi-a spus că parcă îşi aminteşte de un boy plăpând cu părul lung, adică eu. În buna tradiţie a americanilor, m-a întrebat care a fost cariera mea ulterioară celei de cărător de bagaje. I-am spus că sunt cadru universitar la stat şi prodecan la o universitate privată. „Grozav”, a exclamat el imediat. Dar mândria mea subită de fost bagajist mi-a dat ghies să îi trag o minciunică patriotică, aşa că l-am întrebat dacă îşi aminteşte de portarul înalt şi solid al hotelului. A ridicat ochii în sus a efort de memorie şi a dat uşor din cap. „Acum e rector”, am zis eu.

LĂSAȚI UN MESAJ