Dacă e vineri, e ședință de lucru la Filiala Timișoara a Uniunii Scriitorilor. După o pauză nedorită de nimeni, cauzată de plecarea într-o lume mai bună a profesorului Cornel Ungureanu, iată că truditorii scrisului din județul nostru au reluat, deja de trei săptămâni, bunul obicei de a se vedea cu publicul.
Noul președinte al scriitorilor timișeni, Robert Șerban, este hotărât să nu întrerupă tradiția acestor întâlniri și, în același timp, promite că va încerca să le deschidă unui public mai larg.
În prefața evenimentului l-a prezentat pe autorul zilei, de care este apropiat atât ca poet, cât și din postura de coleg de generație. În câteva cuvinte, a schițat un portret elogios al scriitorului, pe care îl consideră „un autor cu totul aparte”, remarcabil prin ritmul susținut al publicațiilor și prin consecvența cu care își susține vocația.
„Adrian Bodnaru scrie sau poartă în minte poezia în fiecare zi”, a subliniat Șerban, considerând cele două cărți lansate ca fiind semnele unei valori reale și ale unei originalității rare în literatura română contemporană, ce-l ridică pe Bodnaru pe una din treptele înalte ale scrisului nostru actual.
Vineri, 3 aprilie 2026, în cadrul „Întâlnirilor literare de vineri”, care se desfășoară în sala de cenaclu a Uniunii Scriitorilor — Filiala Timișoara, din Piața Sfântul Gheorghe nr. 3, a avut loc o dublă lansare de carte de poezie. Au fost prezentate două volume apărute anul trecut, care încă se găsesc pe rafturile librăriilor, deși sunt vânate de iubitorii de carte frumoasă. E vorba de 9 din 10 să plouă (editura Cartea Românească) și Aici putem vorbi deschis — nici umbră de pin (editura Charmides), ale poetului și omului de carte Adrian Bodnaru.
Deși sunt două volume total diferite stilistic, ele dezvăluie munca autorului, adeseori epuizantă, de a scrie fără cusur. Nimic nu este în plus în versurile din aceste cărți. Finisajul versurilor e făcută cu migala unui bijutier, înzestrat nu numai cu multă răbdare, ci și cu o știință aparte a limbii în care scrie.
Profesorul Marcel Tolcea, cel ce este de mult timp primul lector al poeziei lui Adrian Bodnaru, a scos în evidență unicitatea acestui mod de a scrie. Prin meșteșugul său, autorul a devenit cu adevărat unic în poezia de azi, un poet recognoscibil chiar de la prima lectură. Iar acest fapt nu este la îndemâna oricui care a crescut literar în apropierea lui Șerban Foarță. Să ieși de sub această tutelă apăsătoare și să ai un mod atât de propriu de a te juca, nepedepsit, cu cuvintele e un lucru remarcabil.
Analizând versurile, devin și mai evidente diferențele dintre cei doi: dacă Foarță își construiește limba poetică printr-un exercițiu intelectual rafinat, Bodnaru operează o reîntoarcere la melancolie, la o lume dispărută, la o Atlantidă pe care o evocă indirect, prin amănunte și cioburi de viață cotidiană pe care le descoperă în interiorul adânc al cuvintelor.
Marcel Tolcea a arătă dimensiunea profundă a relației lui Bodnaru cu limbajul, descriindu-l ca fiind „un scafandru” al cuvintelor, capabil să exploreze nu doar sensurile lor evidente, ci și spațiile dintre ele. Astfel, poetul reînvie o „meserie uitată” — aceea de a șlefui cuvântul cu o minuțiozitate extremă.
Șirului de vorbitori-prieteni i s-au alăturat, cu un gând despre poet și cărțile sale, scriitorii și publiciștii Viorel Marineasa, Ionel Bota, Constanța Marcu, Doru Botoiu, Adrian Marcu și mulți alții, transformând întâlnirea într-o discuție liberă, fără bariere formale.
„Aici putem vorbi deschis… e un album cu fotografii ale unei realități absolut personale, intime”, a mărturisit Bodnaru. „Scrisul este pentru mine o formă de vulnerabilizare, de transformare în spațiu comun a experienței proprii. O zi fără să scriu e o zi moartă”, a continuat acesta.
„Starea de a scrie este una — foarte sublimată, până la urmă, pe care însă cred că am reușit să o mențin — de însingurare. E un act complet solidar. Și cred că nevoia de a vorbi, de a sta de vorbă — pentru că totdeauna m-a obsedat limbajul — mă împinge să scriu. Nu mi-a ajuns niciodată limba în care vorbesc. Tot timpul ratez în limba vorbită. Și atunci, încerc să găsesc o altă formă de a transmite ceea ce văd, simt, sunt. Nu pentru că aș fi deosebit — dimpotrivă! Pentru că pur și simplu nu-mi place limba de zi cu zi. Scrisul, pentru mine, e total opusul vorbitului — e un semn, până la urmă.
Prima carte, 9 din 10 să plouă, e una a personajelor. Sunt acolo câteva personaje principale: blocurile, visele, cămășile. A doua e a poemelor foarte scurte, a mirării mele, în care semnul, litera, punctuația, albul hârtiei sunt personajele principale. Cred că poemele din Aici putem vorbi deschis… pot fi privite ca niște tablouri în pagină. Și chiar degustate cu ochi plastic, mai degrabă decât cu cel al cititorului obișnuit să parcurgă de la un capăt la altul versurile. E un album cu fotografii, ca să zic așa, ale unei realități absolut personale, intime, pe care eu o vulnerez oarecum ca să o transform într-un loc comun — al nostru, al tuturor. Sigur, nu știu cât am reușit.
Eu scriu dintr-o nevoie aproape fiziologică. O zi fără a scrie, pentru mine, e o zi moartă. Nu o spun cu emfază, nici pentru că sunt ceea ce s-ar numi un grafoman, ci fiindcă scrisul face parte din dependențele mele, din justificarea mea”, a sintetizat Adrian Bodnaru, în câteva cuvinte, ce înseamnă, pentru el, actul de a scrie.
