Domnul academician…

116

Mai călătoresc şi cu televizorul, dar nu exagerat. Mă atrag, în special, emisiunile unde sunt prezentate aşezări omeneşti mai mici, fie că vorbim de orăşele sau sate. Nu e de lepădat imaginea unui primar rural, deja la al treilea mandat, cu pălăria pe cap în sala de şedinţe, cu o ceafă ce aproape că-i acoperă gulerul cămăşii. Se vede de la o poştă că e abuziv dar s-a înfipt bine în scaun, şi-a aranjat rudele, e din categoria „zică cine ce-o vrea, mie nu-mi pasă”, a fost deja cu întrega familie cel puţin pe Coasta de Azur. Pentru localitate n-a făcut mare lucru dar s-a specializat în promisiuni. Şcoala o să fie renovată, se apropie şi momentul canalizărilor, al deschideri unui mic „Profi”, unde toate cele se vor lua direct de la raft. Încă puţină răbdare, asta-i ceea ce lipseşte… Dacă e să vorbim de orăşele, cel mai adesea te iau în primire senzaţii „literare”… Comunitatea părăgineşte, prin închiderea combinatului nemaiavând puls, unicul cinematograf s-a închis de mult, când plouă totul e urât, oamenii circulă ca nişte umbre pe străzi, câteva maşini se întretaie pe şosea după care pur şi simplu vine seara. Populaţia simţitor îmbătrânită constituie decorul uman. Pe la colţuri e regretat Ceauşescu. În fine, dacă e vorba de un 23 august sau 1 Mai, ne invadează prin micile ecrane fumul de mititei şi grătare, de peste tot, de peste tot, dar şi imaginile tinerilor de la Vama-Veche. Vorbim, evident de „vamaioţi”. A devenit un bun naţional plaja aceea, acel nisip adorat, pe care, indiferent de vreme, juni din toate colţurile ţării, vin să danseze, să ragă, să vomite, finalmente, beţi, să adoarmă. Desigur, călătorind moderat cu televizorul, mai poţi să vezi într-un fel de amestec, oameni paşnici, preocupaţi de serviciu şi familie, tineri agresivi, tunşi chilug, medici buni dar şi admonestaţi de bolnavi, excroci get-beget, case de bătrâni jalnice, loturi surâzătoare de olimpici, cu gândurile departe, spre Canada, Australia, Statele Unite, vedete de carton, politicieni cu ochi bulbucaţi, vorbind fără a avea proprietatea termenilor, „turişti” pe la eternul D.N.A. Trecând în revistă toată această „reţetă”, poţi să-ţi spui că ceva în ţara asta nu merge.

Mai zilele trecute, fără să caut asta, am dat într-o emisiune peste un domn. Destul de rar cadou. Un bărbat deja în vârstă, cred eu peste 70 de ani, elegant, dar cu măsură, departe de stridenţe, exprimându-se în termeni elevaţi, fără paradă de neologisme, făcând însă constatări amare. Era în dialog cu omul de televiziune, cunoscutul Tavi Hoandră, care are marea calitate de-a pune întrebări simple, clare şi de-a nu-şi întrerupe interlocutorii. Tema discuţiei era… „Cum se poate salva România?”… Cu această interogaţie, căci datorită dărilor peste cap în economie, justiţie, învăţământ, sănătate, ea se impune stringent, s-a mers peste tot, ajungându-se finalmente şi în mediul academic. Domnul care se exprima frumos, chiar era un academician, un medic, şi prin răspunsurile date la chinuitoarea întrebare dovedea că nu trăieşte nici pe submarinul căpitanului Nemo nici la „20.ooo de leghe sub mări”. Ca şi atâţia alţii, preocupaţi de redresarea naţiei româneşti, a spus în nu ştiu câte feluri, că, pe ansamblu, nouă, urmaşilor lui Decebal, Traian, Ştefan, ne lipseşte educaţia. Se pune, însă, întrebarea… cum s-o faci?… mai e cine s-o facă?… cei şapte ani de-acasă mai contează?… mai poate fi cumva sancţionat răzgâiatul de 5 ani şi obraznicul de 15?… În seara cu pricina chiar mi-a fost milă de bietul academician. Cine ştie ce nepoţi are?…

LĂSAȚI UN MESAJ