Doi tineri timișoreni, cunoscuți pentru cu totul alte preocupări, au hotărât într-o bună zi că poate ar fi bine să face ceva deosebit. Zis și făcut. Ce poate fi mai provocator pentru cineva curios de lumea largă decât o ascensiune pe unul din cele mai înalte piscuri.
Pentru că alpiniștii au cam ocupat și urcat toate marile vârfuri din lanțul Himalaya din Asia. timișorenii s-au reorientat spre Africa. Au pus degetul pe hartă și au spus: „Aici vom ajunge și vom urca pe munte!”. Era chiar vârful Kilimandjaro din inima continentului negru.

Deși muntele de la limita dintre Tanzania și Kenia a fost cucerit de mult, încă de la finele secolului al XIX-lea încă mai este o provocare majoră pentru cei care vor să-și verifice limitele. Cei aproape 5.900 de metri altitudine încă atrag aventurierii. Vremea aspră și zăpada de pe vârf pun piedici majore. Nici nu se poate bănui că ecuatorul trece pe acolo și la poale se află o climă ecuatorială toridă.

Ionuț Suciu și Daniel Șoșdean fiind la fel de modești cât au fost de hotărâți nici nu fac prea mare caz de isprava lor.

„În mod normal este un traseu care se face cam în șase până la opt zile în mod normal, în medie. Traseul nostru ar fi trebuit să dureze șapte zile dar noi l-am terminat în șase. Am decis să coborâm într-o singură zi, nu în două. Pentru că tânjeam foarte mult după dușuri. Și după niște condiții mai apropiate de cele obișnuite.

E un trseu care crește progresiv. Se fac atâtea zile nu pentru că ar fi un traseu foarte tehnic ci pentru că ai nevoie de aclimatizare. La acele altitudini nivelul de oxigen resimțit de organism scade. Scade tot mai mult și mai mult astfel încât asta poate să aibe tot felul de reacții asupra organismului. Am reacționat toți în mod diferit la această lipsă de oxigen. Unii dintre noi am avut amețeli, alții dureri de cap sau presiuni la nivelul capului. Pur și simplu erau zile când nu mai aveai forță în picioare ca să înaintăm.”

Despre mâncare, camparea în corturi și despre deplasările în noapte, Ionuț Suciu povestește câte ceva la cald imediat după sosire.
„Urcarea în noapte a fost doar în ultima zi cea către vârf. Urcarea a fost printre cele mai lungi. A durat cam șapte sau opt ore până în vârf deși distanța nu a fost foarte lungă, doar de cinci kilometri. Acum spun „doar” dar acolo cei cinci kilometri au părut că nu se mai termină. Al doilea kilometru țin minte că l-am făcut în două ore și jumătate (ca să aveți o idee). Mergeam foarte încet pentru că… la început chiar ni s-a impus să mergem încet pentru a ne economisi forțele iar mai apoi nu mai puteam merge mai repede. Ne târam efectiv. Aveam momente când ne târâiam picioarele și trăgeam efectiv de noi.
În toată perioada am dormit la cort. Evident că nu ai unde să dormi în altă parte pe munte cu toate condițiile cu care vine cortul. Apă caldă ai doi litri pe zi încălzită acolo la un foc mic. Cu foarte multe șervețele umede pe care le-am folosit în toată perioada asta. Cu mâncarea a fost cam așa. Noi am fost un întreg echipaj cu 12 persoane. Iar echipa noastră a fost formată din 50 de oameni, între care porteri, bucătari care ne-au ajutat cu gătitul. Nu au fost preocupare noastră gătitul. Din fericire am beneficiat de masă caldă în fiecare zi, lucru care ne-a ajutat foarte mult chiar dacă nu aveam poftă de mâncare. Ne forțam să mâncăm pentru că aveam nevoie de asta pentru energie”.

Despre stările extrem resimțite la altitudine Ionuț Suciu continuă povestirea sa.

„Au fost două momente critice. Prima oară când am urcat pentru aclimatizare la 4600 de metri, după care urcarea spre vârf. Eram deja aclimatizați la cota 4600. Nu am avut nici un fel de probleme până la 5000 de metri. După care au început tot felul de stări. De la amețeală, lipsă de vlagă, ne târam efectiv picioarele așa cum am spus. Am avut momente în care simțeam că-mi degeră picioarele. În acel moment m-am descălțat și am folosit niște plasturi cu încălzitoare pe care le aveam la mine. Am avut noroc în condițiile în care aveam două perechi de șosete în picioare. Au urmat momente în care îmi era foarte frig, apoi momente în care eram foarte amețit și simțeam că-mi fuge nisipul de sub picioare, momente în care simțeam că o iau la vale și trebuia să mă țin. Cam astea au fost. Au fost și probleme cu dormitul. Colegii mei unii au putut să doarmă normal, unii mai puțin. La mine … afost cea de-a doua situație. Am dormit în medie cam trei/patru ore pe noapte. Am stat și m-am odihnit dar pur și simplu nu puteam să dorm. Nici nu știu dacă era din cauza altitudinii sau a adrenalinei acumulate sau alte motive.

A fost poate cea mai dificilă aventură din viața mea. Dar cred că a fost și cel mai emoționant moment (sau unul din cele mai emoționante) când am ajuns în vârf. Pur și simplu am început să plâng. A fost un plâns necontrolat… ( acum râde de acel moment). Am rămas cu foarte multe lucruri și cred că cele mai importante au fost cele învățate de la porterii cae ne-au însoțit. Pentru că ei urcau în niște condiții greu de imaginat. Unii urcau pur și simplu în teniși sau șlapi de cauciuc în condițiile în care noi eram super echipați. Am luat sau am închiriat echipament pentru a face față tuturor condițiilor iar ei, dincolo de condițiile prin care treceau, erau veșnic cu zâmbetul pe buze. Mi-am dat seama că nu ai nevoie de prea multe lucruri ca să fii fericit. Ei… asta am învățat. E lucrul cel mai de preț învățat acolo!” încheie optimist povestea sa, Ionuț Suciu.

Daniel Șoșdean preia povestirea cu parte să de experiență trăită la înîlțime:

„Cum a fost urcarea? În câteva cuvinte… Mai grea decât mă așteptam… Adică… Vreau să zic că de când am primit oferta din partea lui Ionuț de a merge pe Kilimandjaro am început să fac un fel de cercetare, să strâng tot felul de informații, să văd ce ce am nevoie ca să urc. Am văzut foarte multe video clipuri cu oameni care au urcat acolo înaintea noastră. Pot să spun că înainte de urcarea propriu zisă eu am mai urcat acolo, imaginar, de mai multe ori acolo păe Kilimandjaro. Dar nu s-a comparat absolut deloc (cu realitatea n.r.)
Stările prin care am trecut în fiecare zi, în special în ziua summitului, sunt aproape de nedescris. A fost pentru prima dată în viața mea când efectiv îmi venea să adorm în timp ce mergeam. Ațipeam în mers, îmi pica capul într-o parte și mă trezeam iar. Niște stări unice. Nu le întâlnim aici deloc. ”

Cât despre un moment mai dificil, mai ales fizic, Daniel Șoșdean povestește în continuare câte ceva. Iar despre psihic și emoțional se poate spune că a fost la fel de tensionată ascensiunea.

„Trebuia să-ți calculezi fiecare pas, fiecare răsuflare. Dacă aveai de urcat, să zic, doi-trei metri pe niște stânci, trebuia să te gândești înainte, unde pui piciorul stâng, mâna dreaptă, Trăgeai adânc aer în piept și apoi escaladai. După care puteai să te relaxezi un moment. Îți iei treizeci de secunde ca să respiri și să îți revii.

Cred că a fost pe cât de greu fizic la fel și emoțional în special în ultima parte. Frică nu mi-a fost. Nu pot să spun că am avut frică dar atât fizic cât și psihic a fost la fel de greu. În special în ultima noapte în care am și ajuns în vârf mai spre dimineață. Dar tot drumul până în vârf a fost foarte greu. Simțeai efectiv că te dor toate. Te doare carnea pe tine, oasele. Jachtea o simțeam ca o pătură udă pe care o târam după mine. Cam pe la jumătatea urcării nu mai puteam căra nici măcar ghizdanul ce-l aveam în spate toate zilele astea. A fost foarte greu!

Ce nu am luat în calcul a fost coborârea. Coborârea cred că a fost la fel de grea ca și urcatul propriu zis. A mai fost în plus oboseala și faptul că mă dor tălpile. Tălpile m-au durut și au ars și după o zi după coborârea de pe munte. A fost groaznic din acest punct de vedere dar a meritat.

Oare m-aș întoarce? Cred că nu! E una din călătoriile pe care le faci doar o dată în viață!”, își încheie povestea aventurii africane, Daniel Șoșdean.