Din pântecele universităţilor noastre (IV) | Pentru a fi apreciat de studenţi, profesorul nu trebuie să fie, neapărat, gregar

149

Am avut recent ocazia să stau de vorbă cu o colegă — dascăl universitar — care îmi spunea că, în vremurile pe care le trăim, profesorul trebuie să fie foarte apropiat de studenţii săi. Să socializeze cu ei. Să meargă împreună cu ei la câte un spectacol de teatru ori la un film, să se implice alături de studenţi în evenimentele sportive la care aceştia participă ori să manifesteze împreună cu ei pentru ca foarte variatele lor revendicări să primească satisfacţie. În urma scurtului dialog purtat cu distinsa mea colegă (al cărui nume, din delicateţe, îl voi păstra sub tăcere), m-am tot gândit la acest subiect: al apropierii profesorului, cu orice preţ, de studenţii săi. Am trăit dintotdeauna cu impresia că am o relaţie profesională deschisă, dar corectă, cu studenţii mei. Nu sunt neapărat un dascăl comod. Trec relativ uşor de la o stare de prea laxă îngăduinţă la o atitudine rece şi distantă; însă această, poate, prea rapidă metamorfozare este determinată şi de atitudinea uneori prea îndrăzneaţă a unora dintre studenţii mei. Nimic care să nu fie de înţeles la un dascăl care, de 20 de ani, încearcă să şlefuiască minţi şi suflete. Dar pentru mine — să-mi fie iertat! — un lucru e foarte clar: universitarul nu este şi nici nu poate fi un prieten (prea) apropiat al studenţilor săi, unul cu care, eventual, ei merg la o petrecere sau, mai pe şleau, la „o băută”. Dimpotrivă, pentru mine, universitarul trecut de 40 de ani ar trebui să fie o prezenţă discretă în viaţa studenţilor săi. El — dascălul universitar — trebuie să trăiască discret, în lumea umbrită a cărţilor pe care le iubeşte (sau pe care ar trebui să le iubească), în universul micului său birou de lucru ori în căminul său, inaccesibil celor mai mulţi dintre cei cu care îi este dat să se întâlnească la universitate sau în orice alt loc. Profesorul universitar nu are (şi nici nu cred că ar avea) timp pentru evenimente gregare. Şi nu ar trebui să aibă disponibilitatea de a se implica în astfel de evenimente, alături sau împreună cu studenţii săi. Chiar dacă nu mai suntem în secolul al XIX-lea, eu cred că ceva din universitarul rigid al acelui veac ar fi trebuit să supravieţuiască până astăzi. Sobrietatea, zâmbetul cald, dar neutru, eventual studiat, aerul jovial, uşor superior (care însă nu poate niciodată degenera în infatuare găunoasă) şi o privire dezinteresată, în spatele căreia lucrează aproape fără oprire o minte obişnuită cu efortul intelectual intens şi de lungă durată sunt numai câteva dintre reperele apte să trădeze profesia celui căruia viaţa i-a oferit şansa de a face — de la o catedră — profesia de dascăl universitar.

Nu cred că studenţilor mei le-ar cădea bine apariţia mea (anunţată sau intempestivă) la o petrecere organizată de ei sau pentru ei. Vârsta şi statutul profesional al subsemnatului i-ar stânjeni şi, cel mai probabil, i-ar forţa să întreţină cu mine un dialog doar ca să nu mă simt eu prost ori cu speranţa că îmi vor intra în graţii, iar eu voi fi cu ei ceva mai îngăduitor la proximul examen pe care urmează să-l susţină la disciplina pe care o gestionez în facultate. Nimeni nu ar fi sincer la un astfel de eveniment. Nici eu, nici studenţii mei. Eu aş înţelege foarte repede că locul meu nu este şi nici nu poate fi în mijlocul unei petreceri, la care studenţii mei (sau alţii) au venit pentru a trăi bucuria oportunităţilor pe care le poate avea un om la 20–22 de ani, dar care îi sunt refuzate unuia ajuns la 40 de ani. Studenţii mei s-ar întreba — şi, sincer, nu aş avea de ce să-i condamn! — ce anume caut eu în mijlocul lor, cu părul meu (parţial) grizonat, cu o corporalitate specifică celui trecut de 40 de ani, care nu a frecventat o sală de sport de ani buni, cu un spate uşor aplecat şi având o atitudine care numai viguroasă nu poate fi. Eu şi studenţii mei trăim, totuşi, în două lumi diferite. Ne desparte vârsta, experienţa de viaţă pe care am reuşit să o acumulez, numărul şi calitatea cărţilor citite, abilitatea de a folosi tehnologia, dar şi lumile în care eu, pe de-o parte, şi studenţii mei, pe de altă parte, ne-am născut şi format. Nu vreau să par conservator cu tot dinadinsul. Nu cred că în acest secol al vitezelor de tot felul, dascălul universitar ar mai putea livra studenţilor săi imaginea unui călugăr iezuit. Încercând o glumă, aş spune că dascălul unei universităţi serioase poate veni la curs în blugi. Totul e ca ei — blugii — să nu fie decupaţi şi să fie asortaţi cu o cămaşă neutră, cu un sacou sobru, cu o pereche de pantofi care să nu îţi violeze retina şi, mai ales, cu o atitudine de intelectual rasat. Pentru studentul adevărat, universitarul e un izvor de cunoaştere de foarte bună calitate. Este depozitarul răspunsului la cele mai imprevizibile, dar şi la cele mai dificile întrebări. Un astfel de statut se dobândeşte greu şi se conservă şi mai greu. Prin lecturi neîntrerupte, prin eforturi şi zbuciumări care cer timp şi sacrificiu (pentru dascăl, dar şi pentru cei care au nenorocul de a trăi zi de zi alături de el), printr-o veşnică atitudine iscoditoare, dublată de o neîncredere în afirmaţiile venite din partea altora, dascălul universitar (autentic) trebuie să rămână un solitar, un personaj dificil de abordat, un produs scump la care studentul nu poate ajunge decât în ambientul riguros al aulelor universitare şi numai pentru a-şi satisface nevoia de a învăţa cât mai mult. În siajul modestelor mele idei, voi ataşa altele — deliberat, trunchiate —, aparţinând remarcabilului profesor american Allan Bloom, cel care spunea următoarele: „Profesorii (…) se află într-o situaţie imposibilă (…). Fie că le place sau nu, ei sunt esenţialmente preocupaţi de interpretarea şi transmiterea cărţilor vechi, păstrând ceea ce numim tradiţie (…). Ei sunt partizanii tihnei şi frumuseţii într-un loc în care, neîndoielnic, utilitatea este singurul paşaport. Domeniul lor este eternul şi contemplativul, într-un cadru care pretinde doar prezentul şi activul”. (A. Bloom, Criza spiritului american…, Humanitas, Bucureşti, 2017, p. 326)

LĂSAȚI UN MESAJ