În curând, universităţile din România îşi redeschid porţile. Oferta educaţională a universităţilor generaliste pare a fi impresionantă. Între acestea, cred că Universităţile din Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi şi Timişoara par a fi cele care livrează celor interesaţi cea mai variată, dar şi cea mai consistentă ofertă educaţională, inclusiv în zona „disciplinelor umaniste”, respectiv în perimetrul aşa-ziselor umanioare. De pildă, din cele 11 facultăţi ale Universităţii de Vest din Timişoara, cinci sunt umaniste: Dreptul; Economia şi Administrarea Afacerilor; Literele, Istoria şi Teologia; Sociologia şi Psihologia; Ştiinţele Politice, Filosofia şi Ştiinţele Comunicării. Alte două se circumscriu Artelor Frumoase (Arta şi Design-ul; Muzica şi Teatrul), una este o Facultate de Educaţie Fizică şi Sport, iar altele trei sunt facultăţi aparţinând „ştiinţelor tari” sau „reale” (Chimia, Biologia şi Geografia; Fizica; Matematica şi Informatica). Îi invit pe cititorii mei să reflecteze, împreună cu mine, asupra perspectivelor facultăţilor umaniste din orice universitate serioasă şi, îndeosebi, asupra celor organizate în cadrul Universităţii de Vest din Timişoara.

Într-o epocă a tehnologizării (aproape) absolute şi a digitalizării multora dintre sistemele chemate să susţină prestarea de servicii publice, inclusiv a celor educaţionale de nivel superior, pare că destinul umanioarelor este pecetluit. La ce ne-ar mai trebui o bună facultate de limbi clasice, o bună facultate de filosofie sau o bună facultate de ştiinţe politice ori de drept, în condiţiile în care, oricum, viitorul omenirii este rezervat robotizărilor de tot felul, iar multe din profesiile ce astăzi încă mai sunt — cu greu — practicate, cel mai probabil, vor dispărea, locul indivizilor umani urmând a fi luat, şi în această privinţă, de felurite ansambluri tehnologice? Cei care îşi pun problema în aceşti termeni nu au înţeles nimic în privinţa modului în care trebuie să funcţioneze o societate şi, sincer, îi suspectez de o impardonabilă incultură.

În anul 2013, la Editura Rao, apărea o cărticică sub titlul Marcus Tullius Cicero. Cum se conduce o ţară. Ghid antic pentru liderii moderni, o traducere după un colaj de texte selectate de Philip Freeman, cu o prefaţă de George Cristian Maior. Desigur că traducerea lui Cicero a fost făcută de către Freeman din limba latină, pe care a învăţat-o foarte bine pe parcursul studiilor umaniste pe care le-a făcut. În cazul lui Freeman, latina nu este scopul studiilor sale; latina este doar mijlocul; finalitatea urmărită este aceea a dobândirii capacităţii de a-l traduce pe Cicero şi de a pune la dispoziţia studenţilor săi, într-o formă inteligibilă şi digerabilă pentru ei, o parte importantă din viziunea lui Cicero, legată de subiectul conducerii politice a unei societăţi. Cel mai probabil, unii dintre aceşti studenţi au îmbrăţişat, la vremea lor, şi o carieră politică, iar lucrarea lui Cicero le-a fost de un real folos. Nici nu cred că a fost altfel, atâta timp cât Freeman reproduce, în partea introductivă a cărţii sale, cele zece principii ciceroniene de conducere a unui stat: 1. Există legi universale care guvernează activităţile omului; 2. Cea mai bună formă de guvernare implică un echilibru de putere; 3. Liderii trebuie să dea dovadă de un caracter şi o integritate excepţionale; 4. Ţine-ţi prietenii aproape, iar duşmanii şi mai aproape; 5. Inteligenţa nu este o insultă; 6. Compromisul este cheia reuşitei; 7. Nu majora impozitele decât dacă este absolut necesar; 8. Imigranţii fac o ţară mai puternică; 9. Nu declanşa niciodată un război nedrept; 10. Corupţia distruge o naţiune.

Trebuie să fiţi de acord, dragi cititori, că mai toate aceste zece principii sunt perfect valabile şi astăzi, iar politicianul contemporan nu ar trebui să se ruşineze să facă apel la ele şi, implicit, la înţelepciunea ciceroniană. Un alt exemplu cules, ca şi primul, din propria bibliotecă este acela al lucrării lui Jonathan Steinberg, Bismarck: o viaţă, publicată şi în România, la Editura Eikon, în anul 2012, în traducerea şi cu o prefaţă de acelaşi George Cristian Maior. În debutul acestei cărţi, prefaţatorul ei observă următoarele: „(…) cel puţin din două perspective, Bismarck poate şi astăzi să ofere o lecţie de (…) ştiinţă a guvernării (…). Prima ar fi legată de conducerea statului şi de administrarea sa. A doua, de orientarea diplomaţiei, a războiului şi, (…), de crearea unui anumit model de asigurare a ordinii (…)”. Este neîndoielnică utilitatea acestei cărţi pentru studenţii de la ştiinţe politice, de la drept, de la filosofie ori de la istorie şi, desigur, pentru toţi cei care urmăresc să îmbrăţişeze o carieră politică. În spatele cărţii traduse şi prefaţate de dl Maior stă o pregătire umanistă de excepţie, un studiu profund al limbii engleze, al istoriei, dar şi al filosofiei. În absenţa unui astfel de studiu, nu ar fi fost posibilă apariţia acestei cărţi în România, în forma excepţională în care a fost publicată. Cele două cărţi mai sus evocate au un numitor comun: traducătorul şi prefaţatorul lor, dl Cristian G. Maior. Un om cu o carieră impresionantă. În prezent, ambasador al ţării noastre în Statele Unite; în trecut, director al Serviciului Român de Informaţii. O carieră clădită pe o pregătire superioară umanistă.

Cele două exemple de mai sus au rolul de a susţine ideea că învăţământul superior umanist nu trebuie nici neglijat, nici abandonat. Dimpotrivă, el trebuie întărit; susţinut şi, la nevoie, finanţat cu orice preţ. Desigur că acest învăţământ nu aduce imediat un profit palpabil. Nu creează nici nişte dibaci mânuitori ai calculatorului, şi nici nişte ingineri ori tehnicieni capabili să furnizeze soluţii tehnice pentru edificarea unor poduri, şosele sau magistrale feroviare. Dar societăţile au nevoie de mai mult de atât. Au nevoie de oameni cărora înzestrarea minţii să le permită să identifice soluţii integrate şi integratoare la foarte variatele şi complexele probleme ale societăţii contemporane (şomaj, protecţie şi inserţie socială, asistenţă sanitară, educaţie, comportamente sociale aberante, asigurarea unui ambient social adecvat unei convieţuiri de calitate ş.a.m.d.). Iar aceşti din urmă oameni sunt pregătiţi pe băncile facultăţilor umaniste; guvernământul unei ţări are nevoie şi de economişti, jurişti, sociologi, politologi, istorici sau filosofi. Aceştia şi — să-mi fie iertat — numai aceştia au capacitatea de a livra soluţii de ansamblu la marile probleme cu care societatea se confruntă. O pot face bazându-se pe lecturile parcurse; pe ceea ce filosofii politicii, sociologii, economiştii şi, eventual, juriştii din ultimii 150–200 de ani au experimentat deja, la nivel teoretic şi/sau pragmatic, iar ei ori alţii, inspiraţi, au avut inteligenţa de a şi scrie despre cele experimentate. Măcar pentru atâta lucru — şi nu cred că e puţin — eu zic să nu ne grăbim să renunţăm la umanioare. Şi nu ar trebui nici să le marginalizăm.