„Din clipa în care vrei să fii cineva, dispare plăcerea gratuităţii” – Interviu cu scriitorul Dumitru Ungureanu

413

Dumitru Ungureanu (n. 4 martie 1956, în satul Cacova, judeţul Dâmboviţa) urmează şcoala generală în comună, după care intră la Liceul Industrial Energetic, în Bucureşti. Timp de trei ani, din cinci, este semi-oficial bibliotecarul liceului, petrecând mai multe ore printre rafturile cu cele 10.000 de cărţi, decât la clasă. Cenaclul „3,14”, cu Liviu Ioan Stoiciu, Mihail Grămescu, Gheorghe Neagu, Doina Popa, Cristian Şişman, Radu Stoenescu, Mircea Dobrovicescu, este adevărata sa Şcoală de la Târgovişte, facultate de litere, doctorat şi alte forme oficiale de învăţământ, pentru care nu manifestă interes ori atracţie. Între 1976 și 1978 face, la cerere, serviciul militar în marină, sperând că va prinde ocazia să plece peste mări şi să rămână pe-acolo. N-o va face. După armată, lucrează ca electrician (şi se pensionează) în Sistemul Energetic Naţional, staţia de transformare din Găeşti, unde se stabileşte din întâmplare şi domiciliază până azi, din lene.

Până în 1990 i se va mai tipări doar o povestire, dar va câştiga Premiul I la Matineul de proză „Mihail Sadoveanu”, organizat la Iaşi. După 1990 publică proză şi publicistică în majoritatea revistelor literare din România. Semnând cu pseudonimul M.V. Pop, dedică nenumărate articole muzicii rock în reviste de specialitate ca Vox Pop-Rock, Rocker, Art & Roll, Sunete etc. Din 2005 susţine rubrica de rock în Suplimentul de Cultură. Din 2014 până în 2016, o altă rubrică de gen în revista Luceafărul de dimineaţă. Recidivează în Ramuri. În anul 2000 se alătură criticului Tudor Cristea, împreună fondând la Găeşti revista LITERE. Din 2003, este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Piteşti.

Debutul în volum se petrece cu selecţia de povestiri Prunele electrice, Ed. Marineasa, 1996. Alte cărţi publicate: Cartea păcatelor, roman, Ed. Marineasa, 1996; 10 legende ale bluesului, Ed. Marineasa, 1997; Jertfă & Steag, povestire, Ed. Marineasa, 1999 (ediţia a II-a, la Ed. Eikon, 2015); Lia Mora, roman, Ed. Nemira, 2001; Tunul filozoafei, povestiri, Ed. Polirom, 2005; Alambicotheca, I, publicistică, Ed. Bibliotheca, 2008; Rockin’ by myself, publicistică rock, Ed. Blumenthal (ediţia I, 2012; ed. a II-a, 2013); Alambicotheca, II, publicistică, Ed. Bibliotheca, 2013; Poetica femeilor voluminoase, roman, Ed. Eikon, 2014.

Robert Șerban: În 1976, pe când aveați 20 de ani, ați luat apărarea formației timișorene Phoenix, care tocmai fusese dur atacată de către Eugen Barbu, într-un articol din „România liberă”, printr-o scrisoare deschisă publicată în revista „Flacăra”. Barbu era un scriitor pe val, influent, apropiat puterii comuniste, Ungureanu era un tânăr născut la Pitești. Cum de ați avut curaj să îi replicați autorului Gropii și cum de v-au publicat scrisoarea? Care-i povestea?

Dumitru Ungureanu: Trebuie precizat că sunt născut în satul Cacova, comuna Morteni, din fosta regiune Argeş, actualmente în judeţul Dâmboviţa. Deşi Cacova e mai aproape de Piteşti decât de Bucureşti, atracţia capitalei era mai mare, şi aşa am ajuns eu în oraşul în care pe-atunci nu-mi plăcea să locuiesc. Acolo, (pre)şcolindu-mă literar prin diferite cenacluri, auzisem de rivalitatea dintre Eugen Barbu şi Adrian Păunescu, şeful revistei Flacăra. Ştiind că Păunescu era fan declarat al trupei Phoenix, căreia îi şi luase apărarea faţă de un ministru (dar asta am aflat-o recent, din mărturisirile lui Nicu Covaci), am mizat corect. Curaj nu cred să fi avut, poate pe-al inconştientului bine intenţionat. Dar eram — şi-am rămas — admirator inclement al Phoenix-ului, iar scrisele lui Barbu mi s-au părut nu doar nedrepte, ci şi pe alături de chestiune. Am reacţionat normal spunând ce aveam de spus, fără să chibzuiesc prea mult asupra consecinţelor. Trebuşoară în care excelez şi azi!

R.Ș.: Exact peste 20 de ani, în 1996, ați publicat prima dumneavoastră carte, Prunele electrice, la o editură din Timișoara, Editura Marineasa. Sunteți bănățean sub acoperire, sau un sudist cu nostalgia Vestului?

D.U.: Tot românu-i bănăţean, aşa cum orice sudist e oltean! Sincer, nu m-a preocupat vreodată serios apartenenţa la un anumit spaţiu geografic, deşi îl ilustrez din plin pe acesta în care vieţuiesc. Îmi place să citez (din memorie) strofa lui Geo Dumitrescu: „Slav aş fi fost, de nu eram latin/ Latin aş fi, de nu mi-ar zice dac,/ Dar a ieşit aşa, să fiu român,/ Şi eu cu soarta asta mă împac…”. Mă bucur că prima carte şi următoarele două s-au tipărit la Marineasa. Mă leagă bune prietenii de Timişoara şi m-am simţit foarte bine acolo, unde n-am petrecut doar, ci am şi lucrat vreo două zile, ca sudor electric! Cartea, însă… Am păţit oarecum ca Paul Goma: dacă n-a putut publica în România comunistă, a încercat în Occident! Eu n-am găsit un editor în Bucureşti (unul a dat faliment când Cartea păcatelor era corectată în şpalt, gata să intre la tipar), aşa că am trimis-o la Timişoara. E drept, la sfatul şi cu „avizul de calitate” semnat de Dan-Silviu Boerescu, cel care îmi era şi agent literar (primul din ţară, dacă nu greşesc).

R.Ș.: Ați debutat târziu, fiindcă în 1982 n-ați vrut să faceți un mic compromise și să scoateți o proză dintr-un volum. Făceați asta, vă ieșea cartea. Nu vă pare rău? N-ați exagerat? Poate că altul v-ar fi fost destinul literar dacă debutați la nici 30 de ani…

D.U.: Evident, altul era destinul, alta viaţa, altele onorurile la înmormântare! Rău nu-mi pare, deşi pesemne am exagerat (dar ăsta mi-e felul, recunosc!). Pot să afirm însă că m-am ţinut de un principiu, pe care l-am enunţat la o faimoasă, deşi uitată azi, întrunire a generaţiei ’80, din care biologic şi literar fac parte. Se petrecea la Casa de Cultură a Studenţilor din Bucureşti. Participau aproape toţi cei care acum sunt corifeii generaţiei. Prezidau profesorii Ov. S. Crohmălniceanu, Eugen Simion şi Nicolae Manolescu. Dezbaterea viza chestiunea publicării primului volum (tocmai apăruseră câteva), fiecare poet sau prozator simţindu-se îndreptăţit să iasă cât mai repede din anonimat. Cu ce preţ? Aşa suna întrebarea. Nu mai reţin opinia dominantă şi ce strategii s-au pus la cale, însă toţi voiau să intre la tipar, cum-necum. Eu am spus că nu vreau să public deloc, dacă nu public exact ce vreau! Fireşte că n-am fost luat în serios. Numai Magda Cârneci a remarcat spusele, însă nu i s-a părut ceva demn de susţinere. Din acea perioadă, pierderea primei ediţii a Desant ’83 mă face melancolic. Totuşi, dacă prindeam Desant-ul, ratam debutul în volum la 40 de ani, ca toţi maeştrii din Şcoala de la Târgovişte, al cărei mândru repetent mă consider a fi!

R.Ș.: Sunteți meloman, și încă unul care scrie despre muzică. Sunt interesați muzicienii de ceea ce se spune, negru pe alb, despre arta lor? Care a fost cea mai surprinzătoare reacție la o cronică muzicală semnată de dumneavoastră?

D.U.: Meloman… Mă sperie acest cuvânt. Sunt un tip care ascultă muzică şi încearcă să transcrie ce se petrece în sufletul lui când ascultă. La drept vorbind, nu scriu despre muzică; scriu despre mine. Nu e o formă de narcissism sau egoism. Este unica modalitate onestă de a spune ceva despre arta care ne transformă într-atât, încât nici nu ne mai recunoaştem câteodată. Reacţie, surprinzătoare şi dură concomitent, a venit din partea unui foarte bun chitarist, George Baicea. Scrisele mele, anume că trebuie să-şi facă propriul grup, au dat brânciul decisiv intenţiilor sale şi-a urcat pe scenă ca lider. Nu e simplu să vezi că oamenii iau în serios ce scrii. E chiar angoasant. De aici, oarece tendinţă de evaziune din real, considerată drept înfumurare. N-am veleităţi mesianice.

R.Ș.: Literatură, muzică și… fotografie. Constant, postați pe pagina personală de Facebook fotografii excelente, care „trădează” un ochi atent și curios. E o preocupare nouă fotografia, generată de accesul facil la aparatură de profil, sau vine din vremuri mai vechi?

D.U.: Păi, aş spune că şi asta e o fugă de realitate, deşi fotografia e arta realităţii prin excelenţă. În loc să scriu o mie de cuvinte, apăs o dată butonul aparatului! Ca orice levantin, aleg leneveala în locul trudei! Glumesc… Preocuparea vine din pruncie, cred, când am văzut realitatea răsturnată în vizorul Rolleiflex-ului mânuit de unchiul Costică din Sibiu. Primul cadru l-am „tras” la 15 ani. E pe coperta pomenitei cărţi de povestiri (Gabriel Marineasa e „vinovat” de asta!). Am fotografiat de plăcere, dar şi pe la nunţi, plătit. N-am developat însă, nu pretind că sunt profesionist. Acum caut ceva, nici eu nu ştiu sigur ce… Vreau să arăt lumii ce mi se pare frumos. Şi mulţumesc cerului că pot face asta fără prea mult efort şi fără dorinţa de „recunoaştere”. Pentru că din clipa în care vrei să fii „cineva”, dispare plăcerea gratuităţii. Adică o „substanţă” ce hrăneşte arta. Poate şi viaţa…

R.Ș.: Mi-e greu să vă cer asta, cine știe când vă mai prind: top 5 albume rock ce musai trebuie ascultate și același număr în top, dar de cărți fără de care lucrurile nu merg cum trebuie.

D.U.: Nu cred că fără titlurile de mai jos nu se poate, dar mie mi-ar fi (fost) greu fără ele:

1. Pink Floyd — Wish You Were Here
2. Frank Zappa — Joe’s Garage
3. Mahavishnu Orchestra — Birds of Fire
4. Sex Pistols — Nevermind The Bollocks…
5. Phoenix — Mugur de fluier
şi:
1. Dostoievski — Crimă şi pedeapsă
2. Sabato — Despre eroi şi morminte
3. Faulkner — Lumină de august
4. Camus — Străinul
5. Paul Goma — Ostinato