Difuzia responsabilității sau de ce oamenii rămân pasivi când sunt martorii unui eveniment tragic?

21

Scenariul 1: Te afli pe stradă și brusc ți se face rău. Soarele arde puternic, ești foarte obosit, nu ai mâncat suficient și începi să simți cum puterile te lasă până în punctul în care privirea ți se încețoșează și… leșini… Totul se petrece fulgerător, ziua în amiaza mare, într-un loc public. Când crezi că sunt șanse mai mari să primești ajutor? Atunci când e doar un trecător? Când sunt câțiva trecători? Sau când sunt zeci de trecători?

Scenariul 2: Te îndrepți către serviciu. Dintr-o dată, auzi un țipăt. Instinctiv îți îndrepți privirea către sursa sunetului. Observi o scenă în care doi bărbați lovesc fără milă un alt bărbat aflat la pământ. Bărbatul căzut este lipsit de apărare. Nu face față loviturilor primite, tot ce poate să facă este să stea cât mai ghemuit și să strige. Zona este aglomerată. Ce faci? Îți continui drumul sau încerci să intervii?

Majoritatea oamenilor ar fi tentați să creadă că șansele de a primi ajutor în public cresc pe măsură ce numărul martorilor este mai mare. De asemenea, probabil că, la rece, fiecare dintre noi, în încercarea de a ne conserva imaginea pe care o avem despre propria persoană, avem convingerea că mai degrabă am oferi ajutor în loc să ne continuăm drumul atunci când, întâmplător, am trece pe lângă un străin aflat în pericol de orice fel. Însă realitatea este alta! Mintea umană nu este configurată să funcționeze automat în acord cu astfel de răspunsuri…

O crimă comisă în New York, în anii ’60, nu avea doar să cutremure Statele Unite, ci și să ducă la dezvoltarea unei direcții remarcabile de cercetare în psihologie socială. Cum s-a întâmplat acest lucru?
Povestea tinerei Kitty Genovese, ucise cu bestialitate în acea zi, a atins numeroase puncte nevralgice, alimentând puternic fricile comune vremurilor respective (dar nu numai). Povestea a devenit extrem de populară, iar de aici până la căutarea unor răspunsuri pentru ca astfel de situații să fie prevenite nu a fost decât un pas. Kitty Genovese a fost ucisă cu bestialitate într-un atac de 45 de minute, în prezența a 38 de persoane care locuiau în apartamentele din zonă și care fie au auzit țipetele femeii, fie chiar au văzut crima… fără să intervină sau să cheme poliția… Deși numărul martorilor e posibil să fi fost mai mic, esența rămâne și a fost reîntărită și de alte situații: adesea martorii rămân pasivi și nu oferă ajutor. De ce?

John Darley și Bibb Latané au proiectat o serie de experimente prin care au încercat să răspundă la această întrebare. De exemplu, într-un studiu de-al lor, studenții aflați în laboratoare diferite aveau sarcina să comunice între ei printr-un sistem de comunicații intern ce permitea ca fiecare să poate fi auzit de ceilalți doar în momentul în care avea microfonul pornit. Unul dintre ei era complice la studiu. Când a venit rândul lui să vorbească, studentul-complice a simulat o criză de epilepsie. Reacția celorlalți a fost cel puțin interesantă. Studenții care au crezut că doar ei pot auzi criza de epilepsie și, implicit, că sunt singurii responsabili să ofere ajutor victimei au fost mai înclinați să acționeze. Cei care au crezut că și ceilalți studenți pot auzi ce se întâmplă au fost mai înclinați să nu facă nimic. Cu alte cuvinte, morala sugerată de acest studiu, dar și de multe alte demersuri similare este că, atunci când oamenii au impresia că responsabilitatea este împărțită între mai multe persoane, șansele ca ei să intervină scad. Acest fenomen se numește „difuzia responsabilității”.

Pornind de la rezultatele lor, Darley și Latané au formulat o schemă decizională prin care încearcă să explice comportamentul martorilor. Se pare că oferim ajutor dacă remarcăm incidentul, îl interpretăm drept o urgență și, foarte important, dacă ne asumăm responsabilitatea. La fiecare pas, simpla prezență a altor persoane ne poate transforma în niște „spectatori apatici”.

Sute de cercetări au indicat că factorii care pot contracara riscul unei apatii de acest gen, la care suntem cu toții predispuși, sunt următorii: interpretarea că persoana are nevoie de ajutor și că merită acel ajutor, similaritatea dintre noi și victimă, faptul că victima este femeie, existența unei alte persoane care a spart gheața oferind ajutor, faptul că nu suntem pe fugă, faptul că locuim într-un oraș mic sau într-o zonă rurală, sentimentul de vinovăție, faptul că suntem într-o dispoziție bună.

Însă, înainte de toate, poate că cel mai important este să conștientizăm tendințele iraționale pe care le avem atât ca indivizi, cât și ca grup. De regulă, mulțimea nu este un organism înțelept. E important să ne antrenăm pentru dobândirea unei lucidități de care nu suntem capabili în mod natural. Așadar, e important să învățăm să ne auto-responsabilizăm nu doar în situații concrete din punct de vedere al acțiunilor necesare, ci și cu privire la educarea modului în care gândim și simțim, în general.
Ceea ce ne sugerează fenomenul de difuzie a responsabilității este că, așa cum spunea Voltaire, „fiecare individ este vinovat pentru tot binele pe care nu l-a făcut”. Psihologia ne poate ajuta să identificăm științific tendințele eronate și problematice ale oamenilor și ne oferă soluții de dezvoltare personală și comunitară, în așa fel încât să devenim mai buni și să trăim într-o lume mai sigură și mai înfloritoare.
Diana Paula Dudău
Departamentul de Psihologie
Facultatea de Sociologie și Psihologie
Universitatea de Vest din Timișoara

Sursa foto: https://www.vicenzapsicologia.it/psicoterapia-individuale.html

LĂSAȚI UN MESAJ