Despre regăsirile marilor bărbaţi

213

Regăsirile lui Asclepios, volumul academicianului Pius Brînzeu, ediţie îngrijită de prof. univ. dr. Pia Brînzeu şi de prof. univ. emerit dr. Dan V. Poenaru, e una dintre cărţile excepţionale ale oraşului. Ale civilizaţiei urbane. Pius Brînzeu scrie despre el: e un jurnal despre formarea și afirmarea unei strălucite personalităţi. Cum a devenit Pius Brînzeu medic, cum a urcat treptele profesiunii în Franţa, cum s-a întors în România. Cum şi-a respectat profesiunea. În Franţa fusese printre cei mari, se anunţa o carieră importantă acolo, dar se intoarce în România. În ţară exista o anume birocraţie, prea multe întârziau. Însă Pius Brînzeu descoperă medici mari, modele despre care scrie cu admiraţie şi iubire. Cum îi urmărea, cum învăţa de la ei. Cartea este o lecţie despre profesiunea de chirurg, despre chirurgia de performanţă — despre felul în care viaţa ar putea fi prelungită. Sunt descrise intervenţii, sunt evocate operaţiile maeştrilor. Lângă jurnalul medicului, al profesorului, sunt articolele lui Pius Brînzeu despre marile momente ale chirurgiei: despre transplantul de inimă, de exemplu. „A trăi”, „a muri” sunt verbe conjugate de un om de o sensibilitate deosebită.

I-ar fi plăcut să fie scriitor şi a şi fost: multe pagini au vibraţii poetice.

A gândi, a opera — a scrie. Pe o pagină a neobişnuitului jurnal se află şi o mărturie importantă. A scris un roman — înainte de a-l termina, l-a rugat pe Radu Theodoru să-l citească. Ne aflăm în anul de graţie 1957, Radu Theodoru publicase, în 1954 şi 1956, Brazdă şi paloş (două volume), roman istoric într-o perioadă în care romanul istoric era tabu. Era un scriitor tânăr de succes. Rebel. Pius Brînzeu, mai vărstnic cu 12 ani, îi încredinţează romanul. Are încredere în tânărul Radu Theodoru. Junele romancier e nemulţumit, profesorul îl ascultă cu atenţie şi renunţă. În numeroasele sale opere de mai târziu — cărţi ale savantului — pagini multe păstrează mesajele poetice ale scriitorului.

Lângă paginile scrise de profesor, un număr de interviuri cu jurnalişti din Timişoara sau din ţară. În revista „Orizont” din 28 octombrie 1976, editorul descoperă un interviu semnat Valeriu Ganea. Cum eram cel mai tânăr redactor al revistei, trebuia să fac şi cuvenita publicistică: să iau interviuri oamenilor de seamă. Şi trebuia să le fac sub numele de Valeriu Ganea. Nu ştiu ce aniversare era, ce eveniment important încât interviul trebuia făcut repede. Despre profesor ştiam doar că e foarte mare. Cine citeşte interviul azi poate înţelege că dădusem buluc peste profesor, emoţionat din cale-afară, atât de emoţionat încât Profesorul… s-a speriat. Cum nu ştiam mare lucru despre ilustrul medic, am pus întrebările cele mai banale. Citesc paginile din carte şi pot să observ, după patruzeci de ani, că n-a fost un interviu rău. Pot să completeze, într-un fel, Regăsirile lui Asclepios.

Cartea începe cu paginile doamnei Pia Brînzeu: Pius Brînzeu: un antiportret. Sunt paginile fiicei, care adaugă alte pagini din memoriile bunicului, ale admirabilul cărturar şi bărbat politic Nicolae Brânzeu.

Pia Brînzeu descoperă în romanul Călător din Noaptea de Ajun, de Anişoara Odeanu, o pagină despre întâlnirea, din Franţa, a lui Pius Brînzeu cu Anişoara Odeanu. Istoria culturală a Lugojului s-ar putea îmbogăţi cu o filă nouă. Şi cartea se încheie cu o pagină din jurnalul fiicei („Îi evoc sfârşitul cu o pagină din jurnalul meu din 2002”) şi cu promisiunea unei cărţi — dacă am înţeles bine — despre tatăl ei.

O prefaţă şi o carte care pot să dea imaginea unui arbore genealogic definitoriu pentru un timp al scrisului.

LĂSAȚI UN MESAJ