Există un principiu subînțeles de multă lume, dar explicat pe deplin acum trei decenii, anume că democrațiile nu pornesc războaie între ele. Se intitula atunci, „pacea globală”. Doi cercetători, Zeev Maoz și Bruce Russett, au publicat, în 1993, în revista American Political Science Review, un studiu devenit celebru în care demonstrau, folosind teoriile în materie, dar și o serie de statistici, faptul că democrația are și își creează mecanisme de soluționare a divergențelor înainte ca acestea să degenereze în conflicte armate, dezvoltă la indivizi un anume tip de relații sociale ce contravin alunecării spre disensiuni profunde, iar însăși structura culturii politice pe care se întemeiază își descoperă multiple modalități de a transforma eventualele nemulțumiri în căi de a-și perfecționa sistemul de funcționare. Se spune că, în felul acesta, „democrațiile învață” în mod continuu. Astfel, două state care au îmbrățișat regimul democratic nu vor purta războaie unul contra celuilalt decât dacă cel puțin unul prezintă deja derapaje de la fiziologia democratică. Pe acest principiu, intuit deja în anii 1945–1957, s-au întemeiat Comunitățile Europene, de aici cerința statelor care vor să adere la Uniune să aibă o democrație stabilă, dacă nu chiar una consolidată, precum și calificativul de putere pașnică, auto-atribuit spre a semnaliza clar orientarea „noii Europe” postbelice. Dovada că primul criteriu, cel al democrației stabile, nu a fost o metaforă utilă doar în savante conferințe o prezintă cazul Ungariei de azi, al Ungariei de după februarie 2022. Interludiul de politică populistă practicată de Viktor Orbán timp de un deceniu a erodat mecanismele democratice, pregătind acapararea puterii de către premier și, eventual, de către oamenii lui, punând Ungaria nu doar pe picior de conflict permanent cu Uniunea Europeană, ci în situația de a susține o agresiune neprovocată împotriva unui stat vecin. Săptămâna trecută, Orbán a dat fuga la Casa Albă spre a cere și a primi aprobare să importe, în continuare, petrol și gaz rusesc fără a fi sancționat. Însuși refuzul de a căuta surse alternative de energie, în răspăr cu decizia întregii Uniunii, probează faptul că tocmai mecanismele de control incipient al disensiunilor a fost dezactivat. Necazul e că la întemeierea Comunităților Europene ar fi fost de neconceput o asemenea degradare democratică, împreună cu dificultățile de a remedia situația, deci nu există reglementări pentru asemenea situații.

Cea de-a doua piedică majoră o reprezintă atributul de putere pașnică. Simboliza o închidere, în arhivele istoriei, a armelor și a posibilității reale de a le folosi tocmai ca lecție învățată după secole de conflicte. Toate mecanismele de cooperare și dialog au fost aruncate în aer de războiul din Ucraina. Din acesta, Europa a „învățat” că nu poate fi indiferentă, că, într-un fel, este implicată, cel puțin moral la început, apoi că este din ce în ce mai aproape de un pericol iminent. Iar această situație nu doar modifică balanța de putere, ci obligă la o reconsiderare profundă a statutului de putere pașnică și a limitelor acestuia. Este deja clar că, pentru orice stat agresor, o putere pașnică reprezintă o miză și o provocare extraordinară, iar în lipsa NATO cine știe cum s-ar fi scris, azi, acest text! În egală măsură, pentru o putere democratică, probabilitatea agresiunii îndreptate împotriva ei generează obligația de a învăța cum să se protejeze și care este linia roșie între Europa și dialogul (im)posibil cu actorii politici care se împotmolesc în diferite etape ale istoriei. Iar examenul dur pe care Europa îl are de dat este atitudinea față de Ucraina și acțiunile pe care înțelege să le întreprindă zilnic pe acest front. Nu vorbim aici despre sume în euro sau armament. Ucraina, prin poziționarea ei geografică și prin modul în care a evoluat acest război, a devenit „problema Europei”, iar în felul acesta, parte din Europa. Faptul că Donald Trump discută cu Kremlinul despre Ucraina fără ca Ucraina și Europa să fie reprezentate e un semn foarte rău. Iar sursa răului nu sunt doar cei doi lideri, ci mai ales relevanța pe care (nu) o are Europa în discursul global. Așadar, nu doar procentul din PIB alocat apărării sau tipul de armament sunt aici în discuție. Europa trebuie să redefinească garanțiile de securitate și cum se prezumă că vor acționa ca garanții; trebuie să fie mult mai unită în luarea unor decizii care ne vor afecta pe toți; trebuie să aibă un alt tip de discurs intern pentru ca populația să înțeleagă și să susțină politicile noi și, uneori, agresive ce urmează a fi implementate în următorul deceniu; să-și regândească relația de dependență față de Statele Unite, precum și pașii necesari spre a prelua cât mai mult din auto-apărare pe cont propriu. „Ar fi preferabil să lucreze cu SUA, dacă se poate. Dar dacă aceasta se dovedește imposibil, Europa trebuie să fie gata să dezvolte alternative — fie acționând independent, fie construind parteneriate cu alte puteri care au aceleași interese, precum Japonia, Coreea de Sud, Australia ori Canada, care se luptă și ele cu schimbările din politica internă americană… În opinia mea, Europa se află la răscruce: provocarea nu rezidă numai în construirea unei puteri militare, ci în a re-imagina Europa ca pe o comunitate de securitate, una capabilă să se apere restaurând încredere și determinând efecte globale în loc de a fi deformată de acestea” (Mark Leonard, director al Consiliului European de Relații Internaționale). De aici, discuția merge către politica de extindere a UE, dar și spre modul în care diferiți lideri europeni înțeleg însăși harta Europei. „Europa dispune de numeroase atuuri necesare pentru a exercita o influență reală. Adevărata întrebare se referă la voința politică, la organizație și la măsura în care europenii gândesc geopolitic și caută să folosească în mod strategic aceste resurse.” (Patryk Litwinski, Forumul de Securitate, Varșovia. Împreună cu Mark Leonard, a avut un lung dialog în cadrul Club Alpbach Polonia, din care am extras aceste citate.)

Europa, în criză de timp

„Nu suntem în război, dar nici pace nu mai este”, avertiza cancelarul german Friedrich Merz la Düsseldorf în 29 septembrie 2025. Dar ceea ce subliniază un studiu realizat de Fundația Res-Publica este că, fără suportul populației care să înțeleagă situația geopolitică, urgențele momentului, să știe să selecteze informația de dezinformare, să dorească să rămână informată fără a cădea în capcanele amenințărilor hibride, numeroase eforturi sau chiar strategii ar putea fi subminate chiar înainte de a începe. Este ușor să dai vina pe instituțiile europene — sau chiar pe cele naționale — câtă vreme poți să-ți vezi liniștit de viața ta sub umbrela lor, și atunci riscul de a fi capturat de forțele illiberale se transformă în bucuria acestora, dar se pare că vremea acestui laissez-faire se cam încheie. Într-un conflict precum cel care ne bate la ușă, poziția de neutralitate nu există, iar joaca de-a politica e perdantă prin definiție. Vorbim, așadar, despre societatea civilă, centrată prea mult pe temele interne sau intrată în vacanță în prea multe state.

O a doua idee critică este că Europa nu se mai poate folosi de modelele și strategiile de până acum. Vorbeam despre nevoia statelor de a „învăța” continuu pentru a-și putea adapta reacțiile la noile tipuri de amenințări sau de parteneriate posibile. E nevoie de multă imaginație și flexibilitate atât în interiorul Uniunii, cât și în politicile promovate de fiecare stat în parte. În timp ce Finlanda și Suedia au înțeles repede schimbarea profundă a tipului și gravității amenințărilor, optând fără ezitare pentru aderarea la NATO, iar Germania și-a depășit propriile limitări postbelice, gândind deja la înarmare și serviciul militar, Europa, ca întreg, ar trebui să se reinventeze, redefinind corect și complet lista pericolelor, a amenințărilor, a adversarilor.

Apoi trebuie subliniat faptul că războiul contemporan nu se mai rezumă la confruntarea a două sau mai multe armate. Este, eminamente, un război hibrid în care economicul poate juca un rol chiar mai important decât armele, securitatea energetică poate fi la fel de importantă precum sursele de informații, iar susținerea populară poate schimba, de pe o zi pe alta, soarta unui întreg conflict. Nu mai avem războaie pur locale, iar dinamica geopolitică poate ține loc de strategie, imaginație și expertiză militară. Așadar, diplomația soft sau vechile parteneriate, tactici și principii pot fi, în egală măsură, decisive sau inutile. Viteza de reacție și capacitatea de adaptare din mers au luat locul principiilor și tradițiilor.

Ca o primă consecință, spuneau cei doi specialiști citați mai sus, ar trebui redefinită chiar ideea de extindere a Uniunii. Și, din păcate, nu avem de-a face doar cu neîncrederea populației sau a liderilor politici din țările candidate — Albania, Macedonia, Serbia. Povestea cu îndeplinirea criteriilor, cu aquis communautaire, are deja un aer vetust. Nu spune nimeni că acele borne ar fi nerelevante, dar aspecte care țin de geopolitică sau de informațiile clasificate sau interoperabilitatea armatelor cu forțele NATO devin prioritare. Pentru multă vreme, țări precum cele din Balcanii de Vest, respectiv Moldova și chiar Ucraina erau considerate spații bune de a juca rolul de buffer, de spațiu intermediar între UE și Federația Rusă și chiar s-a sperat că, prin menținerea lor în această zonă gri, se putea spera o îmblânzire a ursului care ar fi înțeles că există un spațiu de siguranță. Ceea ce nu s-a întâmplat. „Acum europenii văd că nu există spațiu real pentru asemenea zone buffer: fie aceste țări devin suverane și parte a aceleiași comunități de securitate, precum UE, fie riscă să devină, precum Belarus, platforme pe care Rusia le poate exploata pentru a submina securitatea Europeană.” (Mark Leonard)

Ca urmare, nici în acest domeniu vechiul tip de negociere, axat pe drepturile omului și pe aspecte economice, nu mai este suficient. Dimpotrivă, s-a schimbat și paradigma: nu statul candidat este deplin interesat de aderare, în timp ce Bruxelles-ul pune condiții și amână pe diverse motive, ci ambele părți au interesul urgent să constituie și să participe la o Comunitate de securitate cât mai solidă. O spunea și Ursula von der Leyen, cu ocazia prezentării Stării Uniunii: „extinderea cu Moldova, Ucraina și țările din Balcani a devenit o problemă de securitate comună”.

O altă consecință o reprezintă tema garanțiilor de securitate. Pentru Moscova, discutarea acestor garanții în absența reprezentanților Federației este vorbă în vânt. Pe de altă parte, atât la Budapesta (1994), cât și la Minsk (2014 și 2015), Moscova a fost de față, a promis, s-a angajat să păstreze, să garanteze, să oprească focul. Și SUA a promis și a garantat. Dar au murit mii de oameni, țara e devastată după atâția ani de război. Nici acum Trump nu e convins că ar trebui să participe la eventuale forțe de menținere a păcii, decât cel mult cu aviație. Cine va pune bocancul pe teren? Cine și pentru cât timp va rămâne pe teren? „Atunci când, în final, vom avea un acord de pace, credibilitatea lui nu va sta în existența unei bucăți de hârtie. Va trebui susținut de trupe în teren și de o descurajare reală.” (Mark Leonard)

Strict legat de aceste garanții, se pune întrebarea ce fel de Ucraină va ieși — când va ieși — din acest război? Se ia în discuție și posibilitatea ca Ucraina să nu-și poată restabili pe de-a întregul frontierele din 1991, iar „garanții securității” ar dori ca trupele Kiev-ului să fie diminuate. Ce ar însemna asta pentru Europa? Numărătoarea inversă până la izbucnirea unui nou conflict. În plus, va fi un stat democratic, suveran, economic sustenabil? Va putea deveni, în timp foarte scurt, un actor real în structurile europene? E posibil să nu. Cât de dependentă va fi Ucraina politic și militar și în ce măsură va putea fi o sursă de putere, de schimbare, un furnizor de securitate pentru restul Europei?

Într-un interviu pentru Fundația Res-Publica, Jean Marsia, colonel belgian în retragere, președinte al Societății Europene de Apărare, aprecia că „Europa a fost prea politicoasă, prea multă vreme”. De aici, impactul redus al discursului european pe plan mondial. La aceasta s-ar adăuga țintele prea îngăduitoare pe care țările continentului și l-a fixat în politica de apărare — 2030, ceea ce subliniază, încă o dată, întârzierea în atingerea unor standarde importante, precum și, am spune noi, întârzierea în a se considera, în continuare, o putere pașnică.

Democrațiile nu încep războaie, dar nu trebuie să fie nepregătite atunci când vecini ne-democratici nu mai au loc pe hartă. De aceea e de așteptat ca Europa să se trezească mai repede, să reîntrupeze o voce și o putere care să conteze, să fie ascultată și, la nevoie, să dispună de cele necesare descurajării celor cărora democrația li se pare cam dificilă.