Mirosea a cozonaci, a vin fiert și a pițărăi, acei bulgări din aluat, pigmentați pe deasupra cu ulei din semințe de dovleac, care, odată desfăcuți în două cu degetele noastre tremurânde, de la frigul nopții de decembrie, răspândeau un miros divin, de parcă erau făcuți de mâinile îngerilor pogorâți printre noi.

Uitasem de mamele noastre, de chipurile mătăsoase ale mamelor acestora, bunicile noastre, prinse, ca într-un tablou de Andreescu, în năframele tivite în culorile aprinse ale Raiului, și nu ne mai gândeam decât la întâlnirea cu ei, cu acești trimiși ai Domnului.

Urcam și coboram pârtiile nesfârșite, trăgând după noi săniile din metal croite de tații noștri, și ne gândeam numai și numai la întâlnirea cu ei, cu sfioșii de îngeri.

„Astăzi vom întâlni cel puțin un înger. Veți vedea cu ochii voștri cum arată un înger”, le-am spus, mai mult șoptit, de teamă că profeția nu mi se va împlini. Când m-am uitat în ochii lor, am zărit neîncredere și poate și câteva ocheade zeflemitoare, astfel încât, întristat, am găsit că era mai potrivit să mă îndepărtez puțin de ei.

Eram deja în buza dealului înalt, după care, la câteva sute de metri mai sus, urmau poalele muntelui. Dacă aș urca până acolo, la platoul adormit și cuprins de întuneric, al lui Țarcu-Godeanu? Oare chiar îl voi întâlni pe acel bărbat transformat în duh al nopții, un biet pădurar mort, în zăpada înaltă și afânată, cu mai bine de cincizeci de ani în urmă, de care mi-a vorbit cândva bunicul meu dinspre mamă.

„Ei bine, bunicule, povestește-mi despre el. L-ai cunoscut sau nici măcar tu nu l-ai mai prins în viață?”

Era în seara în care pe amândoi somnul refuza să ne amăgească cu drogul său, ba chiar fugea de noi ca un cal nărăvaș în goana după o soartă mai bună.

— Îți spun povestea lui, așa cum și eu am aflat-o de la tata, dar după aceea nu vei mai avea parte de somn întreaga noapte. Pentru că are de-a face cu un soi de înger trist, obosit de lume și de destinul ei strâmb, astfel încât a ținut să se răzbune pe bietul pădurar. De fapt, să-și bată joc de acel amărât, care, pe deasupra, avea și darul beției.

— Dar îngerii nu-și bat joc de oameni, bunicule, eu așa am învățat din toate cărțile citite

— Uneori o fac, mai cu seamă aceia care se întristează din cauza răutății oamenilor. Așa s-a întâmplat cu pădurarul găsit mort în pădure, la poalele acestor munți. Așa am aflat că bărbatul, care altminteri cunoștea ca-n palmă toată întinderea montană, a tot urcat pe cărările înțesate de zăpada afânată și grea, căzută zile în șir din cer, chemat de o voce de femeie, dulce și poruncitoare în același timp.

Bărbatului abia ce-i murise soția cu jumătate de an în urmă și, tânăr fiind, s-a lăsat ademenit de frumusețea acelei voci și de promisiunea că va face cu el dragoste acolo, pe platoul acoperit de zăpadă și gheață.

Mai mult mort decât viu, cu un strat gros de promoroacă acoperindu-i nasul, gura și ochii, pădurarul a ajuns, în cele din urmă, în vârf, în locul unde glasul îngeresc l-a povățuit să urce. Când a apucat să-și rotească ochii încețoșați în jur, cu gândul că acolo îl aștepta femeia visurilor sale, nu a văzut altceva decât negură și o nălucă stranie care i-a vorbit astfel:

„Cât de prost ești, omule, să crezi că aici te așteaptă soția ta cea nouă. Și de ce-ai merita-o, câtă vreme pe prima ai omorât-o cu zile din cauza răutății tale și a indiferenței cu care ai tratat-o de la început până la sfârșit.”

A mai urmat un hohot de râs nesfârșit, răsărit din gâtlejul îngerului, pe care l-au putut auzi toți sătenii din vatra așezării, iar apoi s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple.

Trei zile mai târziu câțiva dintre ei, plecați după lemne, au găsit în zăpadă trupul pădurarului, pângărit de animalele pădurii. Bunicul a avut dreptate: în noaptea aceea nu am mai închis ochii deloc.

Acum, în timp ce mă apropiam de munte, părăsit de toți ceilalți copii, mi-am amintit de povestea pădurarului și, pentru o clipă, m-am gândit să fac pasul înapoi. Era noapte și tot mai frig în jurul meu, când, ca prin vis, m-am auzit strigat pe nume.

„Hei, nu-ți fie teamă, sunt eu, micul tău înger păzitor! M-am gândit să-ți vorbesc, era și timpul la cât de mult te-ai gândit la mine în ultima vreme. Se apropie Ajunul Crăciunului și atunci am vrut să-ți fac acest cadou. Uite, ai aici câteva daruri de preț, cu care noi, îngerii, oblojim sufletele oamenilor. Aur, smirnă și tămâie, da, exact ca darul Magilor. Nici nu ai nevoie de altceva în plus, pentru că toate acestea te vor proteja de rău și te vor face mai bun, copile. Haide, e timpul să te întorci acasă, la părinții tăi și la bunica, te așteaptă cu bucurie și dragoste. Să nu-ți fie frică, căci, iată, ți-am luminat drumul către casă, de acum nimic rău nu te va mai lovi și nu te va mai întrista.”