De Crăciun, cu taste de vară la laptop

190

Pas cu pas vine Crăciunul. Crăciunul bine făcut. Asemenea alegerilor din care PNL a ieșit pe brațele urnei ca un animal (animăluț, ca să vorbesc la scară reală) de companie (dacă tot n-a fost de campanie) dintr-un cabinet veterinar. Sterilizat și cu guler de plastic în jurul gâtului. Ca să nu-și lingă rana narcisică, exhibată din greu, din lipsă de altceva, de la locale încoace. Și să se vindece frumos, poate chiar fără urme. Lăsând prea marele PSD orfan de opoziție (căci o poziție mai solidă nu putea să aibă nici în cele mai grațioase vise ale lui Dragnea), pe mâna cenaclului USR (cum de nu se revoltă Uniunea Scriitorilor din România?!) și a unui PMP omologat de singurul animal politic național pe care l-am construit în ultimii 27 de ani.

Vine Crăciunul. Cadru cu cadru. Cu asasinarea ambasadorului Rusiei la Ankara, chiar când scriu aceste rânduri, dar și cu clasica reclamă la Coca-Cola, votată, după cum ni se spune în pauzele publicitare din Breaking News, de copii. De electorii bradului, în așteptarea instalării lui Trump la Casa Albă. Un Crăciun roșu-social-democrat, roșu-rujeolă. Roșu-hematie, în lume — urmează Berlin și Zürich —, și roșu-Prut, lângă noi. Dar, peste toate, plutește magia roșului Coca-Cola. A celui izbăvitor precum camionul din reclamă.

Să ne pregătim, așadar, de cânticele și poezioare. Forme, până la urmă, ale poeziei. Ale artei poetice. Ale poeticii, de la Aristotel încoace.

Și pentru că literele timișorene de azi se întipăresc tot mai sigur în ceea ce am putea numi, prețios, literele române, pentru că devin — iar anul ce trece mi-e martor — caractere, fonturi (de la fontă, plin al caracterului tipografic), încerc să așez și eu ceva la poalele bradului din Cetate. În contra lui Platon.

Doi poeți care, zilele acestea, au propus librăriilor câte un titlu. Câte o carte. Câte o copertă ca un poster electoral tipărit pe verso, așa încât doar alegătorul tandru și minuțios cu adezivul să o poată desprinde din PVC-ul punctului de afișaj fără să-i strice mesajul. Și să-l poată citi pe de-a-ntregul. Sunt doi scriitori cu o uriașă autonomie față de puterea literară, greu de prins de paparazzi într-o coaliție, alta decât cea cu ei înșiși, rară și instabilă și ea. Dictată, eventual, de vreun amor de dragul artei la vârsta de mijloc. Sau nu. De unul zdravăn, cum numai amorașul instituționalizat în artele plastice poate fi: copilul gol cu aripi.

Dacă la Gabriel Timoceanu, cel mai bun șofer pe care l-am avut în stânga vreodată, după două opriri pe-aproape (Recaș, Lugoj— primele volume i-au apărut în 1993 și 1996), scrisul se-ntinde ca o mașină (era să adaug de scris, dar poetul e printre puținii autori ce notează de mână, pe caiete studențești și agende, ce are de spus) cu anvelope de vară la un drum de București pe lapoviță — și vreau să cred că popasurile de anul trecut (Galbenuri și obosele) și de anul acesta (Cu mâna streașină la ochi) sunt undeva pe la Dunăre, pe clisură —, la Borco Ilin, motociclist cu antecedente ortopedice, atât în sârbă, cât și în română, poezia trece pe la Papillon înainte de-a ieși din oraș. La o halbă și-o tărie de dragul prietenilor, a destinului gata să se croiască — poate nu tocmai pe măsură în absența clipei, slave, de răgaz, de despărțire. În care să scrie, dincolo de infinitivul bilingv al verbelor, câte un titlu definitiv, precum cel mai recent: De azi se moare altfel.

Departe de narcisismul oglinzii Facebook, în apele căreia, și unul, și celălat, mai scufundă în zori câte un fir cu plumb — dar nu ca niște pescari amatori, ci ca inițiații constructori de catedrale din Evul Mediu —, Gabriel Timoceanu și Borco Ilin par a-și însemna versurile pe oglinzi retrovizoare. Și o fac cu gesturi ample, liberate de prejudecăți stilistice, cu, desigur, rujul de buze al cine știe cărei iubite. Sau a căruia. Fiindcă amândoi știu prea bine că „obiectele din oglinda retrovizoare sunt mai aproape decât par”. Ca poezia. Circulând de Crăciun cu taste de vară la laptop.

LĂSAȚI UN MESAJ