De ce sunt, totuși, euro-atlantist?

301

De o bună bucată de vreme, sunt frământat de o întrebare: De ce apartenența României la Uniunea Europeană și, implicit, la spațiul valorilor occidentale — între care garantarea libertății și a proprietății ar trebui să primeze! — îmi provoacă, deopotrivă, o stare de bine, dar și o stare de rău?

Am încercat să împărtășesc prietenilor (foarte apropiați) această stare, oarecum contradictorie, iar unii dintre ei mi-au mărturisit că trăiesc aceleași senzații. Sunt mulțumiți de faptul că România aparține Uniunii Europene și, totuși, îi enervează deseori modul în care țara noastră este tratată în interiorul acestei organizații internaționale. Se bucură de libertatea de mișcare în interiorul Uniunii, ba chiar și de dreptul de a munci (teoretic) în orice alt stat membru al acestui „club european”, dar îi jignește atitudinea slugarnică a politicienilor noștri în relațiile instituționale pe care aceștia le angajează cu birocrații de la Bruxelles ori cu șefii statelor sau ai guvernelor din alte țări membre, îndeosebi cu cei din Germania, Austria, Franța, Olanda sau Italia. Discuția ar putea fi extrapolată și, prin urmare, purtată și cu privire la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). Îmi induce un sentiment de siguranță apartenența României la acest bloc militar și, totuși, ceva mă neliniștește în privința acestui subiect.

Îmi asum că, cel mai probabil, unii dintre dumneavoastră socotiți că integrarea României în cele două organizații mai sus menționate — UE și NATO — este un fapt împlinit (care, desigur, așa trebuia să se întâmple!) și că nu ar trebui purtate niciun fel de discuții în privința eventualelor neajunsuri decurgând din calitatea țării noastre de membru al acestor blocuri (unul economic și celălalt militar). Pentru că, oricum am „frământa” acest subiect, avantajele integrării României în cele două organizații sunt net superioare oricăror mici neajunsuri pe care țara noastră și cetățenii ei ar putea să le sufere din cauza acestei situații. În principiu, un astfel de mod de a vedea lucrurile este corect. Dar o atare concluzie nu-mi alungă mie — și nici unor prieteni de-ai mei — starea amestecată, de bine și de rău, mai sus invocată. Ca atare, nu-mi rămâne decât să vă împărtășesc care sunt temerile mele în legătură cu acest subiect, cu rugămintea ca dumneavoastră să fiți indulgenți cu stângăciile logicii modului meu de a vedea lucrurile.

Pe parcursul celor 17 ani care s-au scurs de la intrarea României în Uniunea Europeană, calitatea clasei noastre politice s-a prăbușit. Senzația pe care mi-o lasă „politicienii” zilelor noastre (ghilimelele nu sunt întâmplătoare) este că, în general, aceștia nu (mai) sunt în stare de nimic. Dacă se întâmplă cumva să și facă ceva, băieții și fetele din politica românească nu reușesc altceva decât „să transpună”, „să implementeze”, „să urmeze”, „să execute”, „să se alinieze” și „să respecte” indicațiile, directivele, recomandările, sugestiile și planurile (pentru România și resortisanții săi) gândite și servite de vreun birocrat sau politruc de prin vestul Europei, indiferent dacă birocratul sau politrucul vorbește (sau scrie) în nume personal, în cel al țării sale sau în cel al Uniunii Europene. Pe scurt, „politicienii” români au ajuns niște umili și repetitivi executanți a ceea ce li se spune că trebuie sau că e bine să facă de la Bruxelles sau de prin vreo altă capitală central-vest-europeană. Ceea ce „politicienii” noștri au uitat este că statutul de om politic îți pretinde să gândești și să fii capabil de construcția unei viziuni proprii cu privire la modul în care se organizează și funcționează statul, dar și relațiile acestuia cu cetățenii săi. Categoria „om politic” nu este întotdeauna sinonimă cu cea de „politician” și se găsește la foarte mare distanță de cea de „politruc”. Cei mai mulți „politicieni” români nu sunt lipsiți numai de viziune, ci și de aptitudinea de a rezolva probleme curente, pentru că, de aproape două decenii, au început să piardă orice simț practic, iar, astăzi, sunt complet goliți de capacitatea de a-și asuma o decizie sau o acțiune în numele și în interesul cetățenilor care i-au mandatat, prin votul lor, să decidă și să acționeze în interesul românilor și al României. Imaginați-vă — pentru o clipă doar! — un scenariu apocaliptic: acela al dezintegrării și, implicit, al dispariției Uniunii Europene. Cum credeți că ar reacționa politicienii români în fața unui asemenea dezastru istoric? Logic, odată cu Uniunea Europeană s-ar topi și funcționărașii bruxellezi. Și atunci, de unde ar mai lua lumină „politicienii” români? Cine le-ar mai spune ce, cum și când să facă? O țară condusă de astfel de „politicieni” este extrem de vulnerabilă. În cazul nefericit al spulberării Uniunii Europene, cel mai probabil, politicienii români ar căuta un nou „protector”, un „părinte din afară”, care să le spună ce, cum și când să facă. Iar acest nou „protector” din afară ar putea fi inclusiv unul care, în secolul trecut, vreo 45 de ani, ne-a obligat să-i urmăm modelul politic de organizare, perioadă din care românii au ieșit săraci și schilodiți moral.

Gândindu-mă la acest scenariu — pe care sper să nu ajung să-l trăiesc —, fricile mele depășesc, prin intensitatea lor, nemulțumirile determinate de actuala stare a lucrurilor, în care România este un membru — mai puțin bine tratat — al Uniunii Europene. Și, în aceste condiții, sunt nevoit să fiu euro-atlantist. Mă constrânge imbecilitatea „politicienilor” români, statutul lor de sfertodocți cu pretenții de oameni autentic instruiți, zâmbetul libidinos, prin nesinceritatea lui, pe care mi-l aruncă atunci când îmi cerșesc votul, minciunile pe care sunt capabili să mi le livreze în pachetul frumos colorat al adevărurilor incontestabile, incapacitatea lor de a gândi soluții de interes național sau local și, nu în ultimul rând, modul lor de a acționa mecanicist, aidoma unor roboți.

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ