De câțiva ani buni, în foarte multe facultăți din România poate fi observat un fenomen bizar: mulți dintre tinerii licențiați nu își doresc să urmeze o carieră universitară ori, dacă se decid să o facă, văd în această oportunitate doar un mijloc de promovare într-o carieră concurentă de practician. Fenomenul este des întâlnit în facultățile de informatică, de medicină, de drept, de științe economice, de psihologie, de arhitectură, de arte sau de limbi și literaturi străine. Cele mai multe cadre didactice din aceste facultăți „se împart” între o catedră și o profesie aplicată, în exercițiul căreia „se călesc”, evitând drama rupturii de praxis. Acest mod de organizare a vieții profesionale a celor care aleargă între liniștea amfiteatrului și zgomotul profesiunii pragmatice implică avantaje, dar și neajunsuri.

Una peste alta, în universitățile din România numai despre o „liniște a amfiteatrelor” nu poate fi vorba. Orice tânăr care se hotărăște să devină asistent într-o facultate din această țară trebuie să se înarmeze cu multă răbdare și să-și asume numeroase sacrificii: salarizarea universitarului debutant este umilitoare; documentarea pentru construirea tezei de doctorat îl obligă la un efort personal extraordinar (măsurat în bani, răbdare și timp), în condițiile în care cele mai multe biblioteci ale universităților noastre nu sunt dintre cele mai înzestrate; însărcinările birocratice la care un astfel de tânăr este deseori supus îl pot demobiliza.

Despre care liniște vorbim? Cealaltă profesie — cea pragmatică — îl plasează pe tânărul universitar în contextul altor vicisitudini. Este cronofagă, poate chiar istovitoare, și îl sustrage pe tânărul universitar de la cercetarea sa doctorală, amânând — uneori, nepermis de mult — susținerea tezei și, implicit, definitiva sa intrare în comunitatea academică în mijlocul căreia a început să se formeze. Numai că această profesie pragmatică are un mare merit, pe care, uneori, mai-marii universităților noastre nu îl înțeleg sau nu vor să-l înțeleagă: ea îi asigură universitarului — fie el tânăr, fie ajuns la maturitate — mijloacele unui trai decent, compatibil cu statutul unui „om de carte”. Aproape apostrofându-mă, cineva mi-a spus odată că aș face bine să renunț la a mă mai deplasa cu autoturismul, că și bicicleta este un mijloc de transport foarte bun, că blugii se asortează foarte bine cu cămașa în carouri și că el știe că „afară” așa sunt mai toți profesorii universitari. L-am privit pe cel care s-a răstit la mine și, involuntar, un zâmbet larg mi-a răsărit pe față. Cel care insista să mă învețe mersul pe bicicletă îmi vorbea din spatele gardului unei vile din zona centrală a Timișoarei, iar în fața garajului său se odihnea un autoturism german de top, nu mai vechi de trei ani. Instantaneu, mi-am dat seama că guralivul meu concetățean — din câte am aflat ulterior, un îmbogățit din contracte publice și cu puternice conexiuni într-un partid care își propunea să salveze România — nu știa mai nimic despre cum ar trebui să intre la curs un profesor universitar care se respectă. Îi spun eu acum: impecabil. Prin ținută, prin atitudine, prin modul în care se exprimă și, desigur, prin consistența cunoștințelor pe care este capabil să le transmită. Deloc paradoxal, mai toate aceste calități implică și pretind costuri. În spatele veșmintelor unui dascăl, a atitudinii sale, a modului în care se exprimă și a consistenței cunoștințelor pe care le posedă stau importante sume de bani. Profesorul nu se naște învățat. Zecile, poate chiar sutele de tratate, monografii, manuale, cursuri, articole și studii pe care trebuie să le citească pentru a deveni un autentic universitar îl obligă la cheltuieli de care, în cele mai multe cazuri, universitatea pentru care muncește nici nu vrea să audă. Și tot despre niște cheltuieli vorbim pentru ca profesorul să-și asigure o ținută decentă — și sobră! — cu care să se prezinte în fața studenților săi. Crede cineva că un dascăl poate intra într-un amfiteatru în trening și tricou? Poate numai dacă predă la o facultate de educație fizică, dar, și atunci, ținuta sportivă este potrivită pe teren, la cursurile practice, și nu în amfiteatru, acolo unde se țin prelegeri de teorie a disciplinelor sportive.

Cred că principalul motiv pentru care tinerii nu mai sunt foarte interesați în a face o carieră universitară ține în primul rând de nivelul execrabil la care aceștia sunt remunerați. Asumarea unei astfel de cariere, în calitate de debutant, te obligă la sacrificii pe care nici partenerul de viață și nici copiii pe care ajungi să-i ai — de regulă, când încă ești (foarte) tânăr — nu sunt dispuși să le facă. Un prieten îmi spunea odată că un oarecare prorector al unei universități timișorene i-a mărturisit că el preferă ca instituția din a cărei conducere face parte să îi aducă la catedre pe absolvenții de 7–8, pentru că ei ar fi mai fideli universității decât cei de 9–10, atrași de mirajul profesiunilor pragmatice. Fractura de logică a unui astfel de mod de a vedea lucrurile este evidentă. Nefericitul prorector nu a înțeles un lucru simplu: că un asistent de 7 nu poate produce absolvenți de 10! Și i-aș mai spune ceva acestui prorector: sunt numeroase discipline universitare pe care nu le poți preda și în care nu poți face o cercetare autentică decât numai dacă exerciți și o profesiune pragmatică, desigur legată de specificitatea cursurilor pe care le ții studenților tăi. Cel mai bun exemplu este cel personal: nu aș fi fost niciodată profesorul de drept administrativ la care amfiteatrul este întotdeauna plin (fără să mă laud și fără să mă preocupe chestiunea ridicolă a prezenței), dacă nu aș fi exercitat și profesia de avocat, preponderent în aceeași disciplină universitară. Pentru că, în domeniul științelor juridice de ramură, lectura modelează, dar praxisul te finisează.