Dacă vrem un învăţământ superior (umanist) de calitate, trebuie să renunţăm la curentele deconstrucţioniste! (II)

262

Pentru un universitar conştiincios, pericolul poate veni prin intermediul aşa-numitelor evaluări semestriale, pe care studenţii pot (nefiind şi obligaţi) să le facă fiecărui cadru didactic de predare şi/sau de seminarizare, cu care se întâlnesc.

Din capul locului, voi scrie răspicat, spre a nu da naştere niciunui dubiu în această privinţă: nu cred nici în seriozitatea, nici în autenticitatea şi nici relevanţa acestor evaluări ale studenţilor. De cele mai multe ori, numărul celor care completează formularul de evaluare este mic sau foarte mic, raportat la numărul total de studenţi care ar fi putut face câte o evaluare, dar, din dezinteres, nu au făcut-o. Apoi — să-mi fie iertată lipsa de delicateţe! — această evaluare este, totuşi, lăsată la îndemâna unor studenţi, tineri învăţăcei care, spre deosebire de mulţi dintre profesorii pe care sunt chemaţi să îi evalueze, nu citesc mai nimic în afara cursurilor şi manualelor universitare, a căror asimilare le condiţionează promovarea examenelor. Şi ştiu despre ce vorbesc. În această privinţă, cu o vechime neîntreruptă de 20 de ani la o catedră universitară, subsemnatul a avut şansa de a-şi face o imagine foarte apropiată de realitate.

Mai mult decât atât, cel mai probabil, evaluările critice — de care profesorii universitari au ajuns să fie, realmente, înspăimântaţi — sunt făcute de studenţii care fie nu promovează la disciplina gestionată de profesorul evaluat, fie obţin un rezultat nesatisfăcător la examenul aferent respectivei discipline. Pe scurt şi în alte cuvinte, ei exprimă un punct de vedere cu privire la calitatea actului academic asumat de profesorul evaluat, stăpâniţi fiind de frustrarea acumulată în legătură cu propriile rezultate academice. Nu în ultimul rând, mi se pare că evaluarea, mai precis rezultatul ei — care, astăzi, se face şi se înregistrează on-line, sub protecţia absolută a anonimatului — constituie un foarte bun instrument de retezare a entuziasmului unui profesor care mai crede încă în ideea că nivelul de calitate al unei universităţi depinde de cantitatea şi calitatea informaţiilor diseminate, dar şi de nivelul ridicat al examenelor de verificare a cunoştinţelor acumulate, respectiv de rigurozitatea cu care profesorul îşi preţuieşte studenţii, din perspectiva capacităţii lor de a acumula cunoştinţe şi de a le vehicula ori exploata în logica unei anumite discipline universitare.

Am fost deseori acuzat de către studenţii mei — paradoxal pentru mine, şi de către colegi de-ai mei — că predau prea mult la cursuri, impun o bibliografie prea vastă şi că, în cele din urmă, pretind prea mult la examene. Vă mărturisesc, pe de altă parte, că, după promovarea examenului susţinut cu mine, unii studenţi de-ai mei — buni şi foarte buni (căci, spre mulţumirea mea, am şi dintr-aceia) — îmi spun (şi nu au motive să fie lipsiţi de onestitate) că, într-adevăr, examenul a fost greu, dar că, învăţând serios, au obţinut nota aşteptată, că au acumulat informaţii utile şi că, în ansamblu, stăpânesc la un nivel ridicat disciplina pe care au urmat-o, de-a lungul unui întreg semestru, alături de subsemnat. Mai toţi aceşti studenţi nu au frustrări, nu sunt nici nemulţumiţi, nici revendicativi şi, desigur, nici revanşarzi. Ei nu-şi doresc nici să fiu sancţionat, nici să fiu dat afară din facultatea în care îmi exercit profesiunea de dascăl (şi despre care subsemnatul crede că este o bună facultate) şi, mai ales, ei nu-mi reproşează lipsa de corectitudine politică.

Problema relaţiei profesor-student este, fără îndoială, una foarte complexă. Ea angajează o serie întreagă de variabile, din sfera cărora nu ar putea fi omise noţiunile de „putere”, „competenţă”, „spirit de corp”, „instrucţie academică”, „pasiune”, „dorinţă de a cunoaşte”, „exaltare” şi, cel mai probabil, „radicalizare”. Primele patru noţiuni, pe marginea cărora teoretizează pertinent marele sociolog francez Pierre Bourdieu (în La noblesse d’État. Grandes écoles et esprit de corps), sunt ataşate, ca regulă, veritabililor universitari; ultimele patru, care au făcut obiectul de studiu al filosofului american Allan Bloom (în„Criza spiritului american. Cum universităţile au trădat democraţia şi au sărăcit sufletele studenţilor), înzestrează orice veritabil student (şi nu poate fi inclus în această categorie cel care, înscriindu-se la o facultate, crede că, doar din acest motiv, a devenit student).

Stabilirea unei relaţii echilibrate între atributele aferente celui dintâi actor al acestei relaţii (universitarul) şi atributele pe care ar trebui să le deţină cel de-al doilea (studentul) este, după părerea mea, cheia problemei. Un universitar incapabil (şi, din păcate, universităţile nu duc lipsă de ei) este la fel de vinovat ca şi un student neînzestrat (mulţi şi ei în universităţile româneşti) de apariţia şi acutizarea oricărui dezechilibru în această relaţie foarte delicată, ce se statorniceşte (sau ar trebui să se statornicească) între ei, în scurt timp după ce profesorul intră la primul curs frecventat de respectivul student.

Or, tocmai acest lucru, din păcate, nu se mai întâmplă. Universitarul face compromisuri doar spre a intra în graţiile studentului; primul îi pretinde puţin (sau foarte puţin) celui din urmă, caută să-i intre în voie, îi trece (uşor) cu vederea impertinenţele şi îi cerşeşte calificative şi aprecieri. Cel din urmă abuză de poziţia sa din ce în ce mai sigură; în fond şi la urma urmei, Universitatea are nevoie de cât mai mulţi studenţi, pentru că, în funcţie de numărul lor, instituţia de învăţământ superior reuşeşte să atragă finanţarea ministerială; în consecinţă — spun cei mai mulţi studenţi — până la urmă, tot o să ne treacă profesorul X sau Y, care, în primele sesiuni, se dovedeşte prea îndărătnic şi ţine, cu cerbicie, de calitatea actului academic asumat. Iar dacă nu o face, se vor găsi câţiva studenţi să-i atribuie universitarului prea rezistent calificative dintre cele mai exotice: misogin, sexist, incorect politic, deplasat, ofensator, părtinitor, abuziv şi — de ce nu? — corupt. Dramatic este că sunt şanse foarte mari ca unii colegi ai profesorului astfel exorcizat să dea credit studenţilor acuzatori. Iar dacă acest obiectiv este atins, nimic nu va mai sta în calea expiaţiunii celui învinovăţit.

Şi toate acestea doar pentru că dascălul respectiv a crezut în menirea autentică a universitarului şi a universităţii: acumularea, cultivarea şi diseminarea cunoaşterii ştiinţifice autentice, sterilizată de orice ideologie deconstructivistă de tipul uneia din cele mai sus evocate.

LĂSAȚI UN MESAJ