„Dacă vrei să schimbi o ţară în bine, schimbă în bine sistemul educativ” Interviu cu profesorul timișorean Jorge Gonzales

1582

Jorge Gonzales s-a născut în 1966, în Spania. În 1989 a absolvit Facultatea de Litere de la Universitatea Complutense din Madrid. Între 1991 și 1992 a fost profesor de spaniolă în Tokio (Japonia). Între 1994 și 2000, lector la Universitatea de Vest din Timișoara, iar între 2001 și 2004, lector la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Profesor de spaniolă și cultură și civilizație la Liceul J.L. Calderon din Timișoara (între 2007 și 2014, și din 2016 până azi). În 2009, a obținut titlul de Cercetător la Universitatea Antonio de Nebrija, Madrid, iar în 2012, titlul de Master în Didactica Limbii Spaniole (ELE), la Universitatea Menéndez Pelayo din Santander. Din 2000, este director la Active Learning Timișoara.

Robert Șerban: Sunt sute de mii de români în Spania. Și încă alții merg acolo, mulți cu gândul să rămână definitiv. Tu ești un spaniol venit în România și rămas aici. Căsătorit, tatăl unei fetițe de 9 ani, profesor de spaniolă pentru timișorenii care vor să învețe, cum trebuie, una dintre cele mai vorbite lumi de pe pământ.Cum arată România, din perspectiva ta, care trăiești aici de peste 20 de ani? Ce crezi că se poate schimba în țara în care ai ales să trăiești?

Jorge Gonzalez: Se vorbeşte acum despre faptul că se apropie o criză economică. Din punctul meu de vedere, această criză va afecta în primul rând Uniunea Europeană, mai ales Spania şi Italia. În acelaşi timp, România trăieşte un moment istoric. În 2020, când vor fi alegeri, România are şansa de a se schimba sau de a pierde încă o dată trenul pe care, deja, l-a pierdut în 1996. Pentru a nu rata această oportunitate, România trebuie, în primul rând, să lase de o parte acest pesimism specific românesc, bazat pe lipsa de informaţii sau pe informaţii greşite. Acum o lună i-am întrebat pe elevii mei, viitorii cetăţeni cu drept de vot, dacă ei cred că în ultimii patruzeci de ani situaţia lumii s-a ameliorat sau s-a înrăutăţit. Majoritatea au răspuns că s-a înrăutăţit şi nimeni nu a răspuns că s-a ameliorat. De fapt, realitatea este total opusă faţă de ceea ce cred ei. Din 1980 până astăzi, sărăcia în lume s-a redus de la 44%, la 9%. De aici se poate face o analiză simplă. Să luăm zece dintre ţările a căror situaţie economică s-a ameliorat: de la ţările deja dezvoltate, dar care aveau mari probleme economice, ca Noua Zeelandă, Irlanda sau Estonia, până la ţările care au intrat în forţă în rândul ţărilor dezvoltate Coreea de Sud, Singapore sau Taiwan, sau ţările clar sărace Etiopia, Bangladesh, Rwanda sau Vietnam. Dacă le examinăm pe cele care s-au dezvoltat, vedem că, în ciuda diferenţelor dintre ele, au câteva măsuri care le-au dus acolo unde au ajuns: stabilitate juridică, impozite mici şi libertate de mişcare. În schimb, putem să ne uităm la ţările bogate în resurse, dar care au mari probleme economice: Argentina, Brazilia, Angola, Zimbabwe şi, în frunte, Venezuela. Toate au trei puncte în comun: corupţie, o birocraţie excesivă şi un aparat de stat supradimensionat. Nu este vorba de stânga sau dreapta, acum lucrurile sunt din ce în ce mai clare: ce merge şi ce nu merge. De ce va alege România depinde dacă ea va semna cu Cehia sau cu Belarus, amândouă foste ţări comuniste, dar cu o evoluţie total diferită. Şi nu vorbim de reforme pe termen lung, aceste ţări s-au dezvoltat în 1020 de ani. Copiii care se nasc acum ar putea să profite de avantajele unui sistem bine pus la punct până termină şcoala. Dar depinde de ce se va vota în 2020.

R.Ș.: Cunoști bine sistemul de învățământ de la noi, fiindcă ai predat și predai, fiica ta este elevă, soția ta, profesoară. Se spune că o parte din vina pentru lucrurile care nu merg cum trebuie în România se datorează acestui sistem. E așa sau nu? De ce?

J.G.: La economie şi sociologie sunt un amator pasionat, dar despre educaţie aş putea, dacă aş avea timp, să scriu o carte întreagă în care să povestesc ce probleme are sistemul de învăţământ din România şi care sunt soluţiile. Şi nu o fac dintr-o postură paternalistă spaniolă. Spania are şi ea probleme grave din acest punct de vedere. Am acumulat zece ani de formare şi am douăzeci de ani de experienţă ca profesor, zece în învăţământul preuniversitar, căruia m-am dedicat cu mai mult entuziasm, deoarece cred că acolo se formează cetăţenii. Să ne gândim că un elev petrece o mie de ore pe an la şcoală sau în activităţi care au legătură cu şcoala (teme). Din clasa întâia până în clasa a XII-a sunt mai mult de 12 mii de ore. Aceasta este perioada în care creierul uman este mai flexibil şi absoarbe mai mult. Şi noi, ani şi ani la rând, risipim acest potenţial cu ore plictisitoare, care îi demotivează pe elevi şi îi fac să urască şcoala. Acum câteva zile a venit în Aula Magna de la Universitatea de Vest din Timișoara scriitoarea Ana Blandiana. A vorbit despre subiecte fierbinţi, de plină actualitate: resturile comuniste în societatea actuală, islamismul în Europa, importanța memoriei individuale și a celei colective etc. Câţiva profesori de la licee de elită” din Timişoara şi-au dus elevii. Zeci dintre elevi au plecat fără remuşcări înainte de a se încheia o prezentare de mai puţin de o oră şi jumătate. Era şi o grupă de elevi de la Liceul Calderon. Nu au plecat (meritul îi aparține dirigintei lor), şi chiar dacă le predau numai două ore pe săptămână, cred că ceva din ceea ce le predau ajunge la ei. Dacă toţi profesorii din sistemul de învăţământ ar fi ca unii dintre colegii mei, dacă sistemul i-ar motiva în loc să-i asuprească (şi nu vorbesc numai de bani), sistemul s-ar schimba şi, odată cu el, ţara. Dacă vrei să schimbi o ţară în bine, schimbă în bine sistemul educativ. Aceasta este convingerea mea.

R.Ș.: E ușor să ai o afacere în România, în Timișoara? Te întreb fiindcă, de ani buni, ești managerul școlii de limbi străine Active Learning și ești în cunoștință de cauză.

J.G.: Nu am vrut să fiu manager. Am vrut să predau şi să promovez o metodă de predare care merge nu numai la limbi străine, dar şi la alte materii: metoda interactivă. Dar aceşti douăzeci de ani de activitate ca manager m-au făcut să-i admir pe aceşti mii de mici eroi anonimi, antreprenorii. Oameni care se lovesc de faptul că nimănui nu-i pasă dacă firma lor eşuează, dar de la care toţi vor bani, dacă au succes. Ei, şi nu sistemul de stat, sunt cei care ridică o ţară, ei sunt cei care fac să meargă economia. Dar ei nu primesc niciun respect din partea societăţii. Acum câteva luni am plătit nişte impozite la Finanţe. Doamna de la casierie m-a certat ca pe un elev nesimţit pentru că nu i-am dat bancnotele aranjate. A fost umilitor. Sunt bani munciţi, făcuţi cu mult efort. Antreprenorii ar trebui să fie trataţi cu respect de către bugetari. Până la urmă, de la ei îşi primesc salariile.

R.Ș.: Crește ori scade numărul celor care vor să învețe spaniolă? Care ar fi patru argumente în favoarea învățării limbii lui Cervantes?

J.G.: Limba spaniolă este a doua limbă de comunicare în lume, după limba engleză, în toate domeniile. Este o limbă folosită de mai mult de 500 de milioane de vorbitori în toată lumea, mai ales în America Latină. Poţi călători prin America, de la Nord la Sud, din California până în Chile şi Argentina fără să foloseşti o altă limbă. Şi poţi lucra în 19 ţări din acea zonă unde spaniola este limbă oficială. În plus, poți să citești Cervantes, Llosa și Garcia Marquez în limba lor originară.

Din nefericire, mai mult decât să scadă numărul celor care vor să înveţe spaniola, scade numărul celor care învaţă cu adevărat limbi străine. Orice limbă străină îţi deschide universul, şi profesional, şi personal. Dar mulţi oameni cred o limbă se învaţă de pe o zi pe alta. Din cauza lipsei de timp, eu nu pot să predau decât unei singure grupe în fiecare ciclu şcolar la Active Learning. Încep în septembrie şi termin în mai, când se dau examenele DELE. În aceste 9 luni, cine face cu mine cele patru module de spaniolă ajunge pregătit pentru a-şi lua o diplomă internaţională de nivel B2. În 2018 au început mai mulţi elevi. Dar numai doi, de la Liceul Nikolaus Lenau, s-au înscris la examenul DELE şi sunt convins că vor trece examenul. Ei şi-au luat cursurile în serios. Pe drum au rămas cam zece elevi, care au renunţat în momentul în care au văzut că nu este ca la şcoală, că se învaţă cu adevărat, că e de muncit. Gândeşte-te că în fiecare an un elev sau un student ar putea învăţa o limbă diferită, nu la nivel B2, ca spaniola sau italiana, dar la nivel B1, de engleză sau germană, cu numai două şedinţe pe săptămână şi cu o investiţie minimă, faţă de prețul meditaţiilor. Eu sunt convins că s-ar putea şi cu alte limbi, însă nu este cerere. Deocamdată le învăţ eu, este hobby-ul meu personal şi îmi face mare plăcere. Acum, m-am apucat de indoneziană, o limbă relativ uşoară, vorbită de 190 de milioane de oameni!

R.Ș.: În 2021, Timișoara va fi Capitală Culturală Europeană. Cum crezi că se va descurca orașul nostru în fața acestui eveniment atât de important și de lung? Îi lipsește ceva Timișoarei ca să dea, cum se zice, lovitura?

J.G.: Nu sunt manager cultural, dar aş sugera nişte idei. Timişoara are o situaţie geografică excepţională. Dacă tragem o rază de 500 de kilometri o oră cu avionul, o zi cu maşina atingem de aici 14 ţări diferite, cu 14 culturi diferite. Dacă adăugăm câţiva kilometri în plus, încă 4 ţări. S-ar putea exploata acest potenţial pentru a crea un an într-adevăr multicultural: teatru, muzică, spectacole, ceva grandios. Dacă ne concentrăm pe identitatea Timişoarei, avem un oraş plin de farmec, la sfârşitul secolului XIX, şi, în secolul XX, oraşul Revoluţiei. S-ar putea aranja un tur al Timişoarei austro-ungare şi unul al Timişoarei  predecembriste (fabrici, clădirile comuniste reprezentative etc). Din aceste trei idei cred că un bun manager cultural ar putea da lovitura”.

Dar, în primul rând, mă întristează starea în care se află Timişoara. Am senzaţia că nu are un plan, ceva care să-i entuziasmeze pe timişoreni, ceva care să-i motiveze să se simtă mândri că fac parte din acest oraș. Un oraş cu atâta potenţial! Am impresia că acest potenţial se risipeşte. Şi de aia pleacă oamenii. Nu este o chestiune de bani. Dacă Timişoara, şi România, în general, ar fi un loc primitor, cu condiţiile pentru a ne simți toţi mai fericiţi, oamenii nu ar pleca. Finlanda este un bun exemplu.  

R.Ș.: Ce calitate admirabilă au, din perspectiva ta, românii? Ce detești la ei?

J.G.: Ceva admirabil: faţă de spanioli şi de europenii occidentali, în general, românii sunt mult mai ancoraţi în realitate. Nu au această naivitate infantilă a corectitudinii politice. Am făcut multe dezbateri la cursuri de nivel avansat despre subiecte de actualitate, cum ar fi închisoarea pe viaţă sau imigrarea, şi nu am găsit argumente superficiale, ca faptul că societatea îi face pe criminali să comită crime sau că ar trebui să înţelegem orice obicei cultural, chiar dacă ni se pare aberant.

În schimb este un lucru pe care îl detest: conformismul. Revin cu casieriţa de la Finanțe. Când i-am povestit unui prieten ce am păţit, mi-a zis că ar fi trebuit să îi spun acestei doamne că-i mulţumesc că m-a învăţat ceva nou despre România. Mi s-a părut revoltător. Dacă nu poţi să ţii piept unei casieriţe de la Finanţe, cum să ţii piept unui stat întreg care dispune de mijloace de reprimare când comite abuzuri?

R.Ș.: Ai descoperit vreun Don Quijote în țara asta, care te-a adoptat?

J.G.: Laura Codruta Kövesi. Nu vreau să o idealizez. Sunt convins că are defectele ei, poate este o obsedată de curăţenie sau e un interlocutor insuportabil când vorbeşti cu ea despre mâncare. Dar, ca procuror, să te opui unor oameni aşa de puternici, încât păreau de neatins, merită să fie privită ca un Don Quijote. Şi nu vorbesc despre politică. Nu cred că există pe lumea aceasta cineva capabil de a susţine corupţia ca fiind un lucru bun pentru o ţară. În schimb, ţările care au un nivel de corupție aproape inexistent, ca Danemarca sau Singapore, au, printre alte măsuri, un organism precum DNA, funţional şi eficent. Dacă vrem să semănăm cu aceste ţări, ar trebui să respectăm acest organism.

LĂSAȚI UN MESAJ