Dacă universitarii ar vorbi…

519

Pentru un om din afara sistemului universitar, instituțiile noastre de învățământ superior par a fi niște citadele în care este greu de intrat și pe ai căror locuitori este foarte greu să-i înțelegi. Mai toți profesorii facultăților noastre par a fi niște oameni asumați, verticali, foarte stăpâni pe cunoștințele lor și pentru care este și trebuie să rămână deschisă orice discuție serioasă despre problemele cu care se confruntă universitățile acestei țări. Am spus par, pentru că, în realitate, mulți dintre colegii mei sunt prea comozi ori prea pătrunși de o neînțeleasă timiditate pentru a spune lucrurilor pe nume, mai ales atunci când sunt nemulțumiți de măsurile luate de vremelnicii lor cârmuitori. Cum de peste 22 de ani îmi împart traiul profesional între mediul universitar și instituții judiciare, am ajuns să-mi dau seama că mulți dintre colegii mei înzestrați cu câte o catedră preferă să nu vorbească, să nu riposteze și să nu protesteze atunci când statutul lor profesional este lezat prin măsuri ale celor care, la un moment dat, le sunt conducători.

Ce nu au înțeles, de fapt, mulți dintre colegii mei universitari? Un lucru destul de simplu: un rector, un decan ori un director al unui departament nu îi pot spune dascălului universitar nici ce să predea și nici cum să o facă, după cum acelorași șefi nu le este permis nici să-i dicteze aceluiași dascăl temele de cercetare ori să-i indice revistele sau editurile în care să publice. Parcursul profesional al fiecărui universitar este o chestiune care, în principiu, îl privește, în exclusivitate, pe acesta. Desigur că o extraordinară libertate academică atrage și foarte multă responsabilitate. Dacă ești un universitar serios, îți îndeplinești cu conștiinciozitate obligațiile didactice, dai atenția cuvenită unor teme pertinente de cercetare și publici în reviste ori în edituri prestigioase. Iar pentru a face toate acestea, universitarul cu vocație nu are nevoie nici de supravegherea unui jandarm și nici de mârâitul unui dulău, ci doar de foarte multă carte învățată, dar și de un strop de conștiință profesională.

Una peste alta, universitarul are drepturi și libertăți pe care, de cele mai multe ori, nu le cunoaște, de care nu este conștient și pe care, prin urmare, nu le interiorizează. În astfel de precare condiții, universitarul șovăie în fața autorității (oricare ar fi ea!) și preferă să tacă mai ales atunci când ar fi obligat să vorbească. Nu întreabă nimic, nu pune pe nimeni sub semnul îndoielii și nu critică pe niciunul dintre aceia care, la un moment dat, ocupă o funcție de rector, prorector, decan sau director de departament. Ce anume îl face pe universitarul român să fie atât de tăcut și, totodată, atât de prudent? O neînțeleasă nesiguranță, în spatele căreia se găsește un munte de șovăieli, o groază de compromisuri profesionale și o blazare de dimensiunile unui ocean. Până la un punct, eu îl înțeleg pe universitarul român. Situația lui este rezultatul a zeci de ani (acumulați atât înainte, cât și după 1989), în care dascălul universitar a fost când aservit politicului, când batjocorit prin plasarea lui la coada grilei salariale, când atât una, cât și cealaltă. Ținut în lesă și, în bună măsură, într-o existență materială precară, universitarul român a înțeles că tăcerea îi poate asigura măcar locul călduț din interiorul unei catedre, acolo unde trăiește prost, înregistrează rezultate profesionale mediocre, dar de unde este sigur că are mari șanse să se pensioneze. Această tăcere culpabilă a devenit pentru dascălul universitar din România un mod de viață, ba chiar garanția că va îmbătrâni în instituția în care a apucat să se angajeze. Numai că tocmai o asemenea tăcere — azi, în fața rectorului, mâine, în cea a decanului și poimâine, în cea a directorului de departament — i-a amputat universitarului român demnitatea și l-a transformat într-o vietate care își pune speranța supraviețuirii îndeosebi pe… silențiozitate. Cu timpul, tăcând, universitarul român a uitat să gândească, să vorbească, să dialogheze, să polemizeze, să conteste și, desigur, să revendice. Pentru el, la fel ca pentru un pește din acvariul unui apartament, mediul universitar liniștit și, prin urmare, benign este acela în care fiecare își cunoaște locul, pe care îl ocupă liniștit pătruns fiind de convingerea că, numai astfel, nu riscă să piardă nimic.

Ce viitor pot avea acești universitari? Cel mult, unul sumbru, lipsit de demnitate, dar bine căptușit cu sentimente de teamă și de frustrare. Cum s-ar putea schimba universitarul român? Conjugând performanța profesională cu atitudinea civică demnă și justificată. De nimic nu le este mai frică celor care conduc vremelnic instituțiile noastre de învățământ superior decât de atitudinea dubitativ-interogativă a celor care se pricep și care sunt stăpâni pe profesia pe care și-au ales-o. Întrebarea dificilă și critica îndreptățită a deciziei manageriale îi înspăimântă pe conducătorii universităților, facultăților și departamentelor noastre universitare. Pentru că o întrebare dificilă pretinde un răspuns greu, iar punerea sub semnul îndoielii a unei decizii obligă la explicații și la justificări. Pentru universitar, tăcerea nu este de aur. Ea aduce umilință și pretinde slugărnicie. De aceea, universitarului de bună calitate îi șade bine să vorbească. Dar nu târziu și nici pe șoptite, eventual prin cotloane, ci la timp, cu voce tare și în spații deschise, anume destinate dezbaterilor autentice.

 

LĂSAȚI UN MESAJ