Lucian Dan Teodorovici s-a născut în 1975, la Rădăuți. Este prozator, regizor de teatru și scenarist. Din 2004, este coordonator al colecției „Ego. Proză” a Editurii Polirom, iar din 2017, este director al Muzeului Național al Literaturii Române din Iași. A debutat editorial în 1999, cu romanul Cu puţin timp înaintea coborârii extratereştrilor printre noi. A mai publicat: Circul nostru vă prezintă: (roman), 2002; Atunci i-am ars două palme (povestiri), 2004; Celelalte poveşti de dragoste (roman), 2009, 2014; Matei Brunul, (roman), 2011, 2014; Unu + unu (dramaturgie), 2014; Cel care cheamă câinii (roman), 2016; Silvestru și Marele Dictator (carte pentru copii), 2020; Mustaţa lui Dalí şi alte culori (pictoroman, împreună cu artistul Felix Aftene), 2020. Cărțile sale au fost traduse în peste zece limbi străine, obținând diverse premii naționale și internaționale.

Robert Șerban: Una dintre cele mai importante știri culturale vine dinspre Iași, chiar de la instituția pe care o conduci, și anunță că în capitala Moldovei se vor inaugura, în acest an, cinci noi muzee. Știu că e adevărat, dar pare incredibil! Și o spun cu uluirea unui om care trăiește în viitoarea Capitală Culturală a Europei din 2023, unde sunt doar cinci muzee vizitabile…
Lucian Dan Teodorovici: Da, mă bucur mult că o numești o „știre”, așa mi-aș dori să și fie receptată, căci, măcar din punctul nostru de vedere, chiar înseamnă foarte mult. Muzeul Național al Literaturii Române Iași a preluat în administrare o clădire imensă, pe care am numit-o Casa Muzeelor, iar în ea vor fi deschise pe 29 iulie cinci muzee noi.
Dacă mă iau după criteriul desfășurării în spațiu, cel dintâi e Muzeul Pogromului de la Iași, căci clădirea are, din nefericire, și această parte îngrozitoare de trecut, în anul 1941 aici fiind sediul „Chesturii de Poliție”, locul unde au fost adunați mii de evrei ieșeni și unde mulți au fost omorâți. Este o expoziție permanentă realizată de Institutul „Elie Wiesel” din București, în parteneriat cu Consiliul Județean Iași.
Apoi, avem Muzeul Teatrului Evreiesc în România, căci ne-am gândit că e important să atragem atenția asupra contribuției culturale deosebite a comunității evreiești la dezvoltarea orașului, întrucât la sfârșitul secolului al XIX-lea această comunitate reprezenta aproape jumătate din populația totală a Iașiului, iar în 1976 aici s-a înființat primul teatru profesionist în limba idiș din lume, condus de Avram Goldfaden.
La etajul întâi, avem Muzeul Literaturii Române, mutat din Casa Pogor în acest nou spațiu și regândit, redimensionat. De fapt, pe scurt, creat în întregime după alte criterii.
Un al patrulea muzeu, atât de drag mie, se numește Muzeul Poezie(i) și e realizat în colaborare cu artistul vizual Ion Barbu. E o nebunie, un muzeu unic, cu totul diferit de ce te-ai aștepta dacă ai drept reper modul tradițional de etalare muzeală a poeziei.
În fine, un al cincilea proiect, situat la etajul al doilea al clăririi, se numește Muzeul Copilăriei în Comunism și cuprinde, pe de o parte, o sală de clasă recreată în acest spațiu numai din obiecte originale, ea fiind realizată de Uniunea Sindicatelor Libere din Învățământul Preuniversitar din Iași, precum și, pe de altă parte, o sală care prezintă lumea de acasă a copilului în timpul comunismului.

R.Ș.: Ești scriitor, regizor de teatru, pasionat și cunoscător de artă vizuală, dar bănuiesc că o bună parte din timp ți-o petreci cu lucruri ce au de-a face cu administrația, cu cifrele, cu banii și mai puțin cu artele. Nu e frustrant asta? Ce te motivează ca, de patru ani, să faci o muncă ce implică mai puțin imaginația și mai mult pragmatismul?
L.D.T.: Sincer, nu-s chiar atât de dramatice lucrurile din punctul ăsta de vedere. Da, îmi place să cred că sunt ceea ce spui că sunt, dar, pe lângă toate, mă cred un om foarte organizat. Management cultural am făcut din tinerețe, la Editura Polirom, dar și în diverse alte proiecte. Nu mi-e deloc dificil, pentru că m-am obișnuit să transform cifrele în proiecte, iar visurile mele nu-s deloc legate de cifre, ci de felul în care ele se transformă în obiectivul final. E foarte multă muncă administrativă, asta o spun cu riscul de a fi considerat ipocrit, căci muncesc la stat, nu? Cum naiba să fie prea mult de muncă la stat? Ei, în realitate lucrurile stau așa: până acum patru ani, am muncit doar în mediul privat. Dar sunt absolut sigur de ceea ce zic acum: niciodată n-am muncit atât cât o fac de patru ani încoace. Și, sper să mă crezi când îți spun, sunt un om căruia îi place enorm să trăiască permanent într-un proiect sau altul, nu suport să stau degeaba, destui prieteni îmi reproșează că sunt workoholic. Unul dintre prietenii mei chiar spunea de curând, și m-a amuzat tare, că sunt genul de om care, muncind la țară, ar fi zis: „Cât timp stăm degeaba, eu zic să dezghiocăm niște fasole”. Sună a laudă de sine și nu mă simt confortabil, dar voiam doar să scot în evidență faptul că sunt locuri și la stat unde se lucrează serios. Și, dacă eu o fac, cred că-ți dai seama că și colegii mei, la rându-le angajați la stat, muncesc în aceeași măsură. Iar munca asta nu e deloc lipsită de imaginație, ăsta e al doilea lucru pe care voiam să-l subliniez: din cifre, spuneam, ies proiectele. Iar eu nu lucrez pentru acele cifre, ci mereu cu gândul la ce rezultate finale dau — în cazul de față, proiecte culturale. E frumos, pentru că știu că sunt lucruri care vor rămâne.
u
R.Ș.: După cum arată fișa postului tău, aș putea bănui că ești un scriitor de noapte. Pe de altă parte, faci proză. Or, din câte știu, majoritatea prozatorilor sunt, dacă nu matinali, sigur diurni. Există și o a treia… cale a scrisului?
L.D.T.: Dacă ăsta e clișeul, eu mă integrez perfect în el: sunt matinal. Mă trezesc și-acum la 5 dimineața, cel târziu. De scris, de când mă știu, am scris cel mai bine între orele 4 și 9 dimineața. În ultimii patru ani însă, a treia cale a scrisului a fost, pentru mine, constituită din concedii și weekenduri. Am scris, de exemplu, povestea pentru copii Silvestru și Marele Dictator într-un singur weekend, undeva pe la debutul pandemiei. Pentru pictoromanul Mustața lui Dali și alte culori, scris într-o perioadă de aproape doi ani, mi-am luat de două ori concediu de câte 15 zile. Și, desigur, am profitat de asemenea de unele weekenduri. Însă de șase-șapte luni, de când suntem pe drumul drept către deschiderea muzeelor, a treia mea cale e cea mai simplă: nu mai scriu deloc. Sigur însă că voi reveni cât de curând, căci am un roman început de mulți ani, pe care mi-aș dori să-l termin.

R.Ș.: Să nu uit: ai loc/locuri preferate pentru scris? Dar ticuri literare?
L.D.T.: E neplăcut pentru mine să n-am un răspuns simpatic la întrebarea cu ticurile literare. M-aș bucura să-mi creez o mică legendă personală, dar, din păcate, nu am cu ce. Nu am ticuri. Fumez, dar „ticul” ăsta e cumplit de banal, unde mai pui că-l detest și încerc să scap de el. Beau și cafea. Nimic spectaculos. La fel ca locul în care scriu: biroul de-acasă, singurul care-mi asigură liniște. Poate ăsta fi un lucru de menționat aici, dar știu că și el e banal: am nevoie de izolare completă când scriu, nu pot fi întrerupt, căci se duce toată atmosfera. Bref, sunt neinteresant ca om care scrie, sper să fiu mult mai interesant ca scriitor.

R.Ș.: Există inspirație? Ce-ți face cel mai rapid chef de scris?
L.D.T.: O să zâmbești, căci iar intru într-un soi de clișeu, dar pentru mine nu există declanșator mai bun decât cititul. O carte care-mi place mă duce mai întâi în lumea ei, după care plec de-acolo și-mi creez, în imaginație, lumea mea. Și din lumea asta a imaginației mele, apar alte idei. Nu știu ce e aia inspirație, însă știu că literatura e minunată, iar dacă nu aș fi fost un cititor pasionat, n-aș fi putut să fiu niciodată scriitor.

R.Ș.: Citești poezie? Dacă da, de ce poeți ești apropiat și de ce?
L.D.T.: Citesc poezie, dar nu cu metodă, să spun așa. M-am entuziasmat uneori la câte un volum, cum a fost cu Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul, al lui Bogdan-Alexandru Stănescu, sau, deja în vremuri imemoriale, borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână, al lui Dan Sociu, ori, încă și mai demult, Eu și câţiva prieteni, al lui Radu Andriescu, ca să nu mai spun de Jucăria mortului, al lui Costică Acosmei. Dar greșesc numind doar câteva volume, dintre care unele vechi, pentru că mi-am amintit cum recitam versuri de Nimigean, din Brumaru, îmi amintesc cât de mult mi-au plăcut unele poezii ale lui Radu Vancu sau Claudiu Komartin. Și încă mulți alții, sigur comit nedreptăți nenumindu-i. De curând, de pildă, am fost foarte impresionat de un volum al lui Ciprian Măceșaru. Vezi, pe măsură ce pomenesc de un poet sau altul, îmi tot amintesc alte nume, alte poezii. Acum însă, recunosc, citesc foarte mult pe net și mai puțin în volume. Noroc că sunt poeți care mai postează versuri, cum, din fericire, o faci și tu — după cum observi, nu te-am lăudat direct, căci nu s-ar fi cuvenit, dar cumva am adus vorba, căci ești unul dintre poeții pe care-i apreciez. Una peste alta, evident că iubesc poezia, uneori mă entuziasmez, ba chiar sunt versuri care funcționează ca „declanșator”, dacă tot m-ai întrebat asta, pentru o scriere a mea.

R.Ș.: Ești (și) coordonatorul colecției Ego. Proză, a editurii Polirom. Pare că viața cărților noi a tot scăzut. Mai exact: dacă acum două decenii interesul — presei culturale, al cititorilor, al librarilor — pentru o noutate editorială se întindea și pe un an întreg, acum el a scăzut la trei-patru luni. Motivele sunt multe, de la dinamica pieții de carte (apar multe titluri), până la diminuarea apetenței pentru citit. Ce altceva crezi că mai dă apă la moara ce macină cu viteză literatura?
L.D.T.: E un punct sensibil, aș avea tare multe de spus aici. Zilele trecute, de pildă, am stat de vorbă cu cineva care, până în urmă cu un an, a fost director de librărie. Știi ce salariu avea? Două mii de lei. În condițiile în care librarii sunt atât de prost plătiți, să te aștepți ca ei să fie ceea ce ar trebui să fie, adică niște oameni de cultură în fond, e o utopie. N-ai cum să aduci oameni cu adevărat buni pe asemenea salarii. Deci librarii, iată, sunt un alt factor al situației deloc plăcute în care se află literatura. Mulți sunt plini de prejudecăți, comercianți și-atât, de foarte multe ori nu dau nicio șansă literaturii române, pe motiv că au auzit ei că ar fi „plictisitoare” și deci nu se cumpără. Dacă într-un stoc de librărie, de pildă, se află zece exemplare dintr-o carte a unui prozator român bun, iar ele se epuizează în două săptămâni, librarii noștri își fac cruce că au scăpat de titlul respectiv și nu mai comandă în veci alte exemplare. Se tem că vor rămâne în stoc. Dacă o carte pur comercială, nu vreau neapărat să dau exemple, se va vinde în zece exemplare într-o lună, ei vor comanda încă douăzeci. Merg pe prejudecată. Sigur, nu pot generaliza. Chiar în Timișoara este librăria „La Două Bufnițe”, înființată și condusă de oameni cu mare drag de carte. Dar, din păcate, astea-s excepții. Deci iată un alt motiv pentru care ne aflăm aici. Și încă se adaugă destule, dar nu e cazul să insist foarte mult aici asupra lor.

R.Ș.: Te știu și ca pe un căutător de nume noi și interesante ale artei vizuale românești. Uneori, îmi atragi atenția asupra unuia sau altuia. Nu-mi refuza un top 7 al artiștilor vizuali pe care i-ai descoperit în ultimul an, sunt sigur că îl ai.
L.D.T.: Cu speranța că mă vei ierta, o să-ți refuz totuși un top. Nu pentru că mă feresc să spun ce cred, ci pentru că artele vizuale te obligă la o receptare extrem de subiectivă. Ce nu refuz însă e să-ți dau șapte nume dintre cei care m-au impresionat în ultimul an, căci asta e convenția pe care mi-o propui. O să cer o mică derogare de la ea, dar uite, încep cu cei pe care i-am descoperit chiar în ultimul an. Gabriel Caloian, de pildă, e un grafician și-un pictor ieșean de care sunt realmente încântat. Un tip inteligent, plin de idei, foarte talentat, care merită multă atenție, căci cred că va deveni un nume mare. Eugeniu Gorean, apoi, este un pictor basarabean, acuarelist, încă foarte tânăr, care are o mână extraordinară și creează spectacol vizual în toată regula. Tot în ultimul an m-am îndrăgostit de pictura lui Ammar Alnahhas, artist sirian stabilit în România, care a devenit între timp român cu acte în regulă. Andrei Tudoran, apoi, e un pictor pe care l-am descoperit pe un site de licitații și pe care, de atunci, îl urmăresc constant. Andrei Ciurdărescu și Andrada Feșnic sunt doi pictori noi pentru mine, o spun cu jenă, pentru că ei de fapt sunt deja nume importante. Însă eu abia în ultimul an am început să-i urmăresc cu atenție. Și-acum vine și cererea de derogare: pe Ioana Olăhuț, din Cluj, o urmăresc de multă vreme, e o artistă extraordinară, după părerea mea, deci n-am „descoperit-o” în ultimul an. Își are totuși locul aici, ca răspuns la întrebarea ta, pentru că abia acum câteva luni am avut ocazia să ajung în atelierul ei și să văd o mulțime de lucrări. Și chiar dacă o admiram de mult, știi și tu ce înseamnă să poți vedea pe viu lucrările, chiar mult mai multe decât într-o expoziție. Și cred că deja s-au adunat șapte nume, deși aș mai adăuga oricând încă pe-atâtea, fie și numai referindu-ne la ultimul an.

R.Ș.: Scriitorii sunt creatori de personaje și întâmplări. Dar ce întâmplare (literară, însă reală), în care ai fost personaj principal, ai spune-o și nepoților tăi fiindcă merită ținută minte?
L.D.T.: Mă tem că întâmplările pe care le pot spune public le-am introdus deja în cărți până acum. Transformate, puse în folosul narațiunii, dar sunt acolo. Pe altele sunt mai puțin dispus să le povestesc deocamdată. Așa că aș avea mai degrabă întâmplări ale bunicului meu, care era un povestitor pur-sânge, se adunau copiii din sat să îl asculte ore întregi. Avea tot felul de povești, nici azi nu știu dacă au fost reale sau harul lui le-a transformat și le-a aplicat pe urmă biografiei proprii. De pildă, bunicul fusese jandarm în tinerețe, „jândar”, cum spunea el, și povestea cum asistase la un celebru jaf al banditului Coroi. Fuseseră chemați jandarmii, căci Coroi amenințase un boier că-l va jefui, spusese și ora exactă la care va veni. Trupa de jandarmi împresurase casa. La un moment dat apare un „gheneral”, așa-i numea bunicul pe mai toți cei ce aveau grade mari, toți jandarmii iau poziția de drepți, salută, „gheneralul” merge în casa boierului, iese după vreo jumătate de oră, salută, e salutat ceremonios, dispare. După alte câteva două ore, jandarmii intră la bănuieli, boierul nu ieșise din casă în tot timpul ăsta. Unul intră. Îl găsește pe boier întins la pământ, cu o bombă lângă el. Fusese amenințat de „gheneral”, care evident că fusese de fapt Coroi, că, dacă se ridică, bomba va exploda. În cele din urmă, au constatat că „bomba” era de fapt un cartof mare, învelit astfel încât să arate înfricoșător… Cu povești dintr-astea am crescut. Biografice sau nu, mi-au înfrumuțesat enorm copilăria. Nu știu dacă o să reușesc să-i bucur pe nepoții mei în același mod cu poveștile mele, dar pentru orice eventualitate, am pus la sertar o mulțime dintre poveștile bunicului, pe care le voi folosi la nevoie. Făcând astfel și o reverență către acest om extraordinar, pe care l-am iubit enorm și a cărui amintire o voi iubi cât timp voi trăi.
Interviu de Robert Șerban