Cum să nu transformăm învățământul românesc într-o „sectă” ideologică!

1083

Tabloul furnizat astăzi de învăţământul universitar umanist din România este, în bună măsură, dezolant. Limbile clasice (latina şi greaca) au fost ostracizate; limbile şi literaturile moderne, inclusiv engleza, au ajuns cenuşăresele umanioarelor, alături de filosofie şi istorie; multe dintre facultăţile cu acest din urmă profil au un număr de studenţi mai mic chiar decât numărul cadrelor didactice titulare.

În aparenţă, ceva mai bine par să stea facultăţile de drept, de sociologie şi de psihologie, dar şi acestea din urmă sunt într-o vădită suferinţă; calitatea studenţilor e din ce în ce mai scăzută, iar cursurile — de dimensiuni din ce în ce mai mici — sunt puternic sintetizate ori consistent tehnicizate (aşa cum e cazul multor cursuri de la Drept) şi au devenit un lucru obişnuit în mai toate aceste structuri de educaţie şi/sau de cercetare. Desigur că aceste realităţi sunt, printre altele, rezultatul creşterii spectaculoase a numărului de facultăţi cu profil socio-uman, după 1990, ceea ce a condus la devalorizarea ideii de student la o astfel de facultate şi, implicit, la pipernicirea onorabilităţii statutului de licenţiat al unei astfel de instituţii.

Dincolo însă de vinovăţiile autorităţilor cu competenţe în gestiunea sistemului universitar din România, ceva mă nelinişteşte în mod special: creşterea importanţei curentelor/ideologiilor deconstrucţioniste în interiorul colectivelor de profesori angajaţi în aceste facultăţi umaniste. Peste tot, te loveşti dureros de corectitudine politică, de feminism, de anti-rasism ostentativ (şi de nimic justificat), de discriminare pozitivă sau de atitudini exaltat prietenoase faţă de orice minoritate, fie ea etnică, religioasă sau sexuală.

În plus, profesorii „umanişti” au început să devină excesiv de prudenţi în relaţia lor cu studenţii, indiferent de reproşurile pe care cei dintâi le-ar putea aduce celor din urmă. Pur şi simplu, dascălilor universitari a început să le fie frică: să spună ceea ce gândesc despre nivelul de pregătire al propriilor studenţi; să dea note mici, chiar şi atunci când acest lucru s-ar impune; să atragă atenţia unui oarecare student că, realmente, nu este capabil să înţeleagă conţinutul cursurilor predate şi, mai apoi, nici să promoveze examenele aferente acestor cursuri; să transmită deschis şi fără menajamente studenţilor, atunci când acest lucru s-ar impune, că poate ar fi mai bine să abandoneze studiile universitare într-o anumită specialitate (de pildă, în ştiinţe juridice) şi să încerce să urmeze o altă specialitate sau să îmbrăţişeze o meserie (ceea ce, între noi fie vorba, nu e deloc ruşinos).

Fenomenul pe care încerc să-l surprind în acest scurt eseu jurnalistic nu e specific numai învăţământului superior umanist din România. În Statele Unite, de pildă, acest fenomen a atins cote de neimaginat, caricaturizând ceea ce era, cândva, şcoala superioară americană. E suficient să-şi arunci ochii pe cărţile lui Edward Behr (O Americă înfricoşătoare), Allan BLOOM (Criza spiritului american. Cum universităţile au trădat democraţia şi au sărăcit sufletele studenţilor) sau Tom NICHOLS (Sfârşitul competenţei. Discreditarea experţilor şi campania împotriva cunoaşterii tradiţionale).

Istoriile relatate în aceste cărţi (mai ales în primele două), în care reputaţi profesori (de istorie, de literatură sau de filozofie) sunt literalmente executaţi, sub pretextul că s-au manifestat homofob, sexist (sau misoginist, cum mi-a spus o respectabilă profesoară de drept public), rasist, deci, într-un cuvânt, incorect politic te pot îngrozi şi îţi pot revela pericolul la care te expui în cazul în care, prevalându-te de calitatea de dascăl universitar, de la catedră, începi să ai epifanii şi să le transmiţi studenţilor tot ceea ce crezi tu despre nivelul la care înţeleg limba română sau conţinutul cursului predat ori despre nivelul efortului depus (posibil, foarte scăzut, în cazul celor mai mulţi dintre ei), în scopul asimilării unei autentice cunoaşteri de nivel superior. Te poţi trezi cu reacţii dintre cele mai surprinzătoare; rişti să fii rapid catalogat drept mojic, deplasat, lipsit de delicateţe, misogin, sexist, needucat ori pur şi simplu nesimţit. Şi, în consecinţă, nu meriţi să urmezi o carieră universitară, chiar dacă se întâmplă să ştii carte şi, mai mult decât atât, să ai şi priceperea de a o împărtăşi (şi) altora.

Ceea ce am zugrăvit mai sus îmbracă forma unui veritabil „război cultural”, concept pe care l-am moştenit de la marxistul Antonio Gramsci (care, fie vorba între noi, îmi este chiar simpatic). El „considera că singurul mod prin care putea fi răsturnată vechea ordine era declanşarea unui «lung marş» prin instituţiile culturale de elită” (Johan Goldberg, „Fascismul liberal. Istoria secretă a stângii americane de la Mussolini la politica semnificaţiei”). Practic, mai toate curentele deconstrucţioniste, care alimentează ideologic corectitudinea politică impusă şi la nivelul instituţiilor de învăţământ superior, nu fac altceva decât să forţeze reconstrucţia umană a profesorului universitar.

El trebuie să devină timid, reţinut, înspăimântat la ideea că ar putea deveni oricând antipatic studenţilor (mai ales celor care pur şi simplu nu vor să înveţe) şi, nu în ultimul rând, aservit din punct de vedere administrativ, prin impunerea obligaţiei de a completa, în fiecare an, noi şi noi rapoarte, dări de seamă, note şi angajamente, referitoare la subiecte dintre cele mai variate, de la cercetarea ştiinţifică întreprinsă (ceea ce este rezonabil) la gradul de implicare în viaţa comunităţii (ceea ce mi se pare de-a dreptul stupid).

În acest decor, nu trebuie să mire pe nimeni faptul că o garnitură întreagă de funcţionari (fără obligaţii academice) au introdus în mediul universitar autohton — încet, dar sigur! — ceea ce eu aș numi o nouă formă de totalitarism, în prezenţa căruia ideea de calitate a actului academic (de care ar trebui să fie răspunzători în primul rând profesorii oricărei universităţi) este, practic, compromisă.

LĂSAȚI UN MESAJ