Se spune că la fotbal și la politică se pricepe toată lumea. Cât adevăr și câtă ironie oferă această afirmație contează însă acum prea puțin. Mai util ar fi să aflăm dacă fotbalul și politica se mai pricep la toată lumea, așa cum le solicită „regulile jocului”. Sigur, fiecare club, fiecare partid, la partea lui de lume.
După ultimul Barcelona – Real înclin să cred că „sportul rege” e încă priceput. Chiar dacă înțeles — de mine, unul — cam greu în afara show-ului, adică în interiorul lui. Unde, parcă doar de dragul popularității, jocul e înlocuit adesea cu joaca. Și, oricât de spectaculoasă ar fi joaca, e integramă, nu rebus, ceea ce mă lasă destul de indiferent, în ciuda unei asemenea evoluții a scorului: 0–1, 0–2, 1–2, 2–2, 3–2, 4–2, 4–3).
Așadar, nu sunt un suporter al spectacolului atât de popular încât dislocă din adâncuri știința și arta jocului. Iar evoluția scorului în finala pentru prezidențiale, deși a creat atâta suspans politic, a respectat tactica bunului-simț. Știința, arta, dacă vreți, bunului-simț, în absența profesionalismului, a politicii. Și nu m-am repezit să scriu „România, te iubesc!”, în dimineața de luni, 19 mai. Fiindcă eu aș fi iubit și România cu celălalt în fruntea statului, așa cum am făcut-o și cu alții. Pentru că România e una, iar statul român, alta.
Nu însă alta azi, când, mai apăsat ca niciodată în ultimii 35 de ani, statul nostru și-a pierdut politicul. Partidele, fără de care nu poate fi concepută democrația, fie ea și a bunului-simț. Iar tactica, străveche, de pricepere la toată lumea a PSD (și, iată, PNL) ar putea părea sfâșietor de lirică, dacă nu s-ar fi dovedit criminală din punct de vedere economic.
Guvernanții ultimilor doi ani — de fapt, ai ultimilor patru — au pierdut de atâtea și atâtea ori aceste alegeri, încât, așa, lungi, prelungi cum au fost ele din noiembrie încoace, am senzația că nu le-au ajuns. Și că mai vor să piardă, în ciuda faptului că nu mai au ce. Iar aici nu includ doar coaliția PSD-PNL, ci și USR-ul care se face că plouă — mai mult, că „ploia care va veni/ le va potopi pe toate”, acompaniat la fluier de un PSD ce ne-a făcut să trăim „mai bine ca oricând”. Și care se ține băț ca bățul cu găuri la care doinește, de parcă n-ar ști că avuția la noi se împarte suburban — pardon, periurban!
Am învins cu inima în marea finală, dar următorul meci se câștigă cu fruntea — singura parte a capului cu care se poate lovi corect mingea. Chiar și când fruntea e jos, la firul ierbii.
Altfel, se poate da gol oricum. Dar numai din întâmplare — un lux pierdut deja de lumea de astăzi, în care autocarul politic de întoarcere acasă, după o tamponare încă ușoară, urbană, stă în mijlocul drumului. Bine că nu pe margine, pe un soclu, ca speritoare pentru vitezomani, în timp ce noi ne întrebăm, smeriți: cum mai e mersul trenurilor în patrie?
