Cum l-aș surprinde pe Caragiale

416

Anul acesta s-au împlinit 170 de ani de la nașterea lui Ion Luca Caragiale. Jurnalistul Cristian Pătrășconiu (m-)a întrebat ce dar i-aș face scriitorului, dacă m-aș întâlni cu el. Ce i-aș da, de ziua lui?

Evident că prima tentație ar fi să-i aduc o ladă de bere. Artizanală. Poate o Terapia, Golden, fiindcă aș fi curios să-i văd mustața după ce o gustă. Să zâmbesc când i se aburește monoclul. Dar nu, nu bere i-aș face cadou domnului Caragiale, fiindcă lumea s-a mai schimbat, nu mai e taman cum o știa Domnia Sa, și chiar dacă în România lichidul ce face guler alb e de departe în topul vânzărilor la categoria băuturi alcoolice, aș merge mai sus. Berea e, totuși, de minimă rezistență, e prea la îndemână, prea ca la țară.

Prin urmare, i-aș dărui scriitorului nostru o sticlă de vin. Adevărat, m-aș cam învârti ceva timp prin Enoteca de Savoya, fiindcă, evident, aș căuta un roșu sec. Știu, saltul de la berea la halbă la un sec e mare și riscant, dar și strategia copilului aruncat în apă ca să învețe să înoate cred că ar avea rezultate spectaculoase în acest caz. Și, totuși, dacă maestrul ar face o grimasă când și-ar umezi buzele într-o Smerenie de Oprișor? Sigur, n-ar da vina pe gustul ușor tăios de Pinot Noir, pe care nu știu dacă l-ar sesiza ițindu-se dintre Shiraz şi Dornfelder, ci m-ar lua în balon și mi-ar șopti că, după mai bine de trei decenii trăite în Banat, aș fi putut să evit un oltenism. Să-i aduc o sticlă de Grand Cru, de Petrovaselo, în care Merlot-ul se iubește, la vedere, cu Cabernetul? Oare ar avea răbdare să afle, după câteva înghițituri, că afinele și piperușul se pot ascunde în această minunată licoare? Nu, n-aș risca să merg, totuși, până la roșu. De la bere la vin roșu sec e-o cale atât de lungă, încât 170 nu cred că o să ajungă… E nevoie măcar de-o stație. Chiar și cu diligența.

Vocea rațiunii îmi spune să-i dăruiesc lui Nenea Iancu o sticlă de vin alb. Unul bun, memorabil, printre cele mai bune care se fac în patria mumă (iată și vocea patriotului!). Aș alege un Solo Quinta, de Recaș, auriu (n-aș uita, prin urmare, culoarea, soră cu cea din… Golden, ca să fie trecerea mai lină, măcar la nivel formal), catifelat, tăricel, corpolent, baricat, cu un postgust în care vanilia să puncteze decisiv și să creeze dependență.

Așa că, noroc, monșer, și la mulți ani! La anu’, ciocnim și-un roșu, parol!

LĂSAȚI UN MESAJ