11.6 C
Timișoara
sâmbătă 24 februarie 2024

Cum au dispărut peste 33 000 de bănățeni în nici 48 de ore! Aceștia erau șvabi deportați la ordinul lui Stalin în Uniunea Sovietică

În cursul lunii ianuarie 1945 sunt deportaţi la minele din Donbas 75.000 etnici germani din România, în vederea „reconstrucţiei URSS”. Deportarea va dura cinci ani, mai mult de o cincime din cei deportaţi murind sau dispărând.

Deportarea germanilor din țările foste aliate cu Germania și care au ajuns sub influența sovietică în urma Tratatului de la Ialta din 1945 făcea parte dintr-un plan de răzbunare împotriva celor considerați vinovați de declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial. Aceste deportări ale populației civile încălcau însă dreptul internațional.

„Deportarea etnicilor germani din România nu a fost stipulată în Convenţia de Armistiţiu încheiată la 12 septembrie 1944 între România şi Puterile Aliate. Atât protestele Guvernului român, cât şi cele ale Guvernelor Marii Britanii şi Statelor Unite din ianuarie 1945 arată în mod clar că a fost vorba despre o măsură abuzivă, luată în mod unilateral de către guvernul sovietic”, explică Hannelore Baier, în “Deportarea etnicilor germani din România la munca de reconstrucție în URSS”, lucrare apărută pe site-ul Memorialulsighet.ro.

Mobilizarea, încredinţată NKVD-ului

La 16 decembrie 1944, a fost semnată nota nr. 7161 a Ministerului Sovietic al Apărării, prin care se ordona „mobilizarea şi internarea cu trimitere la muncă în URSS a tuturor etnicilor germani apţi de muncă”, bărbaţii având vârsta cuprinsă între 17 şi 45 de ani şi femeile – între 18 şi 30 de ani, care se aflau pe „teritoriile eliberate de Armata Roşie” din România, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria şi Cehoslovacia.

Conducerea acţiunii de mobilizare i-a fost încredinţată NKVD-ului.

„Ca urmare a ordinului dat de Stalin la 16 decembrie 1944, în România, Preşedinţia Consiliului de Miniştri transmite la 19 decembrie un prim ordin telefonic către Inspectoratele de Poliţie (regionale Craiova, Timişoara, Alba Iulia, Sibiu, Piteşti, Bucureşti, Galaţi şi Constanţa), în care se cere înregistrarea populaţiei de origine germană capabilă de muncă şi se comunică modul în care se vor desfăşura ridicările. Ordinul de ridicare urma să se dea în mod special. Ordinele Ministerului Afacerilor Interne nr. 32.137 din 31 decembrie 1944 şi nr. 32.475-S din 3 ianuarie 1945 conţin detalii privind etapele în care vor fi ridicaţi, adunaţi şi internaţi bărbaţii între 17 şi 45 de ani şi femeile între 18 şi 30 de ani, excepţii admiţându-se doar în cazul femeilor cu copii sub un an sau al infirmilor. Ordinul de deportare pentru etnicii germani din România îl constituie nota nr. 031 din 6 ianuarie 1945, emisă de Comisia Aliată de Control şi semnată de generalul Vinogradov, locţiitorul Preşedintelui Comisiei Aliate de Control, şi adresată Preşedintelui Consiliului de Miniştri, Nicolae Rădescu. În această notă se solicită <mobilizarea pentru muncă> a <tuturor locuitorilor germani apţi de muncă, indiferent de cetăţenia lor>, mobilizarea urmând a se desfăşura în perioada 10–20 ianuarie 1945”, a scris Hannelore Baier.

Mulți au fost ridicați din stradă

Cetăţenii mobilizaţi urmau să fie “folosiţi la muncă în conformitate cu instrucţiunile date de Înaltul comandament”.

Cei mobilizaţi aveau voie să ia cu ei îmbrăcăminte, lenjerie de pat, obiecte sanitare, hrană, greutatea totală a bagajului nedepăşind 20 de kilograme. Mulţi dintre aceştia fiind ridicaţi de pe stradă sau luați prin surprindere, nu au avut timp să-şi facă bagajul, ceea ce a avut consecinţe grave atât pe parcursul transportului cât şi în lagăr, ei neavând ce mânca şi nici îmbrăcăminte corespunzătoare.

“Ridicarea ca atare a etnicilor germani de pe teritoriul României are loc în baza ordinului telefonic nr. 33.224 transmis în seara zilei de 10 ianuarie 1945 către toate Inspectoratele regionale de poliţie. În acest ordin se preciza că: mobilizarea germanilor se face după <planurile întocmite anterior şi la termenele stabilite de delegatul Comisiei Aliate de Control>. Și mobilizarea se face sub <conducere românească şi sub controlul reprezentantului Comisiei Aliate de Control>. De menţionat este faptul că ridicările s-au efectuat de către organele locale numai în România, în celelalte state ele fiind întreprinse de sovietici. Este motivul pentru care mulţi dintre deportaţi sunt convinşi că românii i-au deportat şi că URSS ar fi cerut României forţă de muncă, iar guvernul român a decis trimiterea nemţilor”, a continuat Hannelore Baier.

Sovieticii au hotărât să ia și femeile

Iniţial era prevăzut ca numai bărbaţii să fie duşi la muncă. Numărul lor era însă relativ redus pentru că mulţi dintre ei nu se mai întorseseră de pe front (din 551.049 de etnici germani – numărul care-i fusese raportat lui Stalin, 240.436 erau bărbaţi şi 310.613 femei), astfel că sovieticii au hotărât să ridice şi femeile, mai ales că în URSS ele munceau cot la cot cu bărbaţii.

“Autorităţile române au încercat să se opună măsurii ordonate de sovietici. Ministrul Afacerilor Externe, Constantin Vişoianu, a întreprins demersuri diplomatice pe lângă guvernul Marii Britanii şi al Statelor Unite, fără succes. La 12 ianuarie 1945, Burton Y. Berry, reprezentantul politic al SUA la Bucureşti, îl informează pe Vişoianu că guvernul Statelor Unite nu a fost înştiinţat de către guvernul sovietic de intenţia acestuia de a ridica cetăţeni români de origine germană şi că dezaprobă această măsură, dar că <recunoaşte dreptul comandamentului sovietic de a asigura liniştea şi securitatea liniilor sale de comunicaţii în spatele frontului>, deşi <socoteşte că măsura deportării depăşeşte aceste necesităţi>”, mai spune Hannelore Baier.

Într-o notă personală adresată la 18 ianuarie 1945 ministrului de Externe Eden, Winston Churchill comentează: „De ce facem atâta zarvă despre deportările ruseşti din România ale unor saşi şi ale altor populaţii? Înţelegerea a fost că ruşii vor putea să-şi impună voinţa în această zonă. Oricum nu îi putem opri!”.

Guvernul Rădescu se opune deportărilor

La 13 ianuarie 1945 guvernul Rădescu îi adresează generalului Vinogradov o notă în care protestează față de „mobilizarea pentru lucru în URSS a unor categorii de locuitori ai României de origine germană”.

 

„Lipsa unui atât de mare număr de cetăţeni români ar paraliza într-o foarte mare măsură întreaga economie a ţării, compromiţând obligaţiunile asumate în Convenţia de Armistiţiu. Este datoria guvernului român de a veghea asupra intereselor tuturor supuşilor săi, indiferent de originea lor etnică, motiv pentru care acesta atrage atenţia asupra dureroasei strămutări în mijlocul iernii a unei întregi populaţiuni la o atât de mare depărtare şi asupra suferinţelor unor familii. Guvernul român este ţinut de Tratatele pe care le-a iscălit, de conştiinţa răspunderilor sale şi de Convenţiunea de Armistiţiu însăşi şi nu poate fi de acord cu măsurile cerute de Comandamentul Sovietic, chiar dacă recunoaşte că bunul mers al operaţiunilor militare duse în comun cere măsuri de securitate”, se arată în notă.

Cifre seci: 75.000 de persoane duse la muncă în URSS

În jur de 33.000 de șvabi bănățeni au fost ridicați de la casele lor între 14 și 16 ianuarie 1945. În orașe, cei vizați au fost scoși cu forța din casele lor de patrule militare mixte româno-sovietice. În sate au fost adunați de jandarmi și funcționarii de la primării, duși la locurile de adunare, apoi urcați în trenuri spre a fi trimiși la Timișoara.

Statisticile privind deportarea sașilor transilvăneni indică faptul că peste 30.000 de persoane au fost deportate în Uniunea Sovietică, reprezentând circa 15% din populația germană a Transilvaniei (după datele din 1941). În cazul a 12% din persoanele deportate nu s-a respectat vârsta prevăzută în ordin.

 

Deportații au fost repartizați în 85 de lagăre. O treime din deportați lucrau în mine, un sfert în construcții, restul în industrie, agricultură și în administrația lagărelor. Foarte puțini au îndeplinit munci conform pregătirii lor. În 1948 au început să fie eliberați din lagăre și persoane apte de muncă (în total 49%), pentru ca în octombrie 1949 lagărele să fie desființate.

 

Ultima treime de deportați s-au întors în Transilvania. Dintre cei deportați în zona de ocupație sovietică a Germaniei, circa 50 % au primit permisiunea să se întoarcă acasă. Ceilalți au trecut, în majoritate, în Germania Occidentală.

 

Primele transporturi din Timișoara spre Uniunea Sovietică au început pe 18 ianuarie 1945. Săptămâni în șir, oamenii au fost urcați în vagoane de marfă și duși spre minele de cărbuni și centrele industriale sovietice. Acolo, deportații au avut un program de muncă zilnic de 12 ore, cu hrană insuficientă și măsuri de igienă precare. Din persoanele deportate circa 5.000 au decedat (circa 15%). Au fost deportați în jur de 5.000 de șvabi sătmăreni din nord-vestul României. Aproape o mie au decedat.

Deportarea în Bărăgan

O altă pată neagră în istoria României este deportarea bănăţenilor în Bărăgan. Intenţia regimului comunist din România era de a reloca în Câmpia Bărăganului populaţia care locuia pe o rază de aproximativ 25 de kilometri de graniţa cu Iugoslavia. S-a urmat modelul sovietic de deportare. Planurile urmăreau, după cum s-a descoperit ulterior într-un document redactat în 1956 la Timişoara, “igienizarea Banatului” urmărea, în primul rând, curăţarea etnică a germanilor, sârbilor, aromânilor. Peste 40.000 de persoane au fost deportate în Bărăgan.

Sursa: https://adevarul.ro

Alte subiecte :

Spălări și lucrări la rețelele Aquatim

Luni, 26 februarie, între orele 9-18 se va executa o conectare de conducte la intersecția străzilor Mureș și Meziad. Lucrările fac...

CCIA Timiș continuă sesiunea de înscrieri la programe de formare profesională

Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș prin Direcția Instruire, Formare și Perfecționare Profesională organizează cursuri de formare profesională de specializare, calificare...

Lupul polar

Citește și :