„Cu toții căutăm, în fond, aceleași lucruri simple care să ne facă fericiți”. Interviu cu meteorologul și scriitorul Mugur Ioniță

471

Mugur Ioniță s-a născut pe 1 martie 1972, la Timișoara. A absolvit Școala de Ofițeri de Aviație „Aurel Vlaicu”, secția meteorologie, din Boboc, județul Buzău, Facultatea de Geografie din cadrul Universității din București, precum și Școala de Înalte Studii Europene Comparative din cadrul Universității de Vest din Timișoara. Din anul 1993 este meteorolog, desfășurându-și activitatea în mai multe locații din țară și din străinătate, inclusiv doi ani în cadrul Misiunii ONU din Republica Democratică Congo și zece ani în cadrul Misiunii Uniunii Europene din Bosnia și Herțegovina.

La începutul anilor 2000 a fost corespondent pentru vestul țării al săptămânalului „Observatorul Militar”. În prezent este meteorolog la Centrul Meteorologic Regional „Banat-Crișana”. Este autorul cărții Ultimul meteorolog (debut), recent apărută Editura Lebăda Neagră, în colecția Red Spot.

Robert Șerban: Al cui erați în Congo?

Mugur Ioniță: La modul concret, am lucrat ca meteorolog pentru Organizația Națiunilor Unite. Republica Democratică Congo este o țară imensă în mijlocul Africii, întinsă cât tot vestul Europei, lipsită de infrastructură de transporturi. Astfel, aproape întreaga operațiune logistică se desfășura pe calea aerului, și cum nicio aeronavă nu se ridică de la sol fără un buletin meteo, ONU a găsit de cuviință să angajeze meteorologi.

La modul figurat, am simțit că aparțin lumii întregi. A fost cea mai intensă și interesantă experiență din viața mea. Timp de peste doi ani am lucrat cu oameni de pe toate continentele, iar acest lucru nu a făcut decât să mă îmbogățească spiritual. Aș recomanda tuturor să treacă printr-o astfel de experiență. Dacă acest lucru ar fi posibil, dacă oamenii de diverse naționalități ar fi puși să lucreze împreună, să-și petreacă timpul liber împreună, să se distreze împreună, am convingerea că ar dispărea toate prejudecățile și resentimentele și nu ar mai exista războaie sau conflicte între națiuni. Poveștile de viață spuse în birou, la o terasă sau pe plaja lacului Tanganyika de colegii filipinezi, texani, congolezi, sud-africani, francezi, kenyeni, polonezi, australieni, uruguayeni m-au convins că suntem mult mai apropiați decât credem, iar diferențele între noi sunt insignifiante. Cu toții căutăm, în fond, aceleași lucruri simple care să ne facă fericiți.

R.Ș.: De ce scrie literatură un meteorolog?

M.I.: Nici marii scriitori nu au reușit să dea un răspuns clar când au fost întrebați de ce scriu. Samuel Beckett a zis, simplu, „Uite-așa!”. Eu cred că fiecare om care citește simte la un moment dat impulsul de a scrie. Am un obicei de a-mi nota gândurile în colțul paginilor din agende, caiete, carnețele, șervețele, iar când mi s-au umplut buzunarele de astfel de „posesiuni periculoase”, cum spune un poem de-al dumneavoastră, le-am pus împreună și a ieșit această carte. Pe de altă parte, am scris cartea pe care mi-ar fi plăcut să o citesc la începutul carierei, atunci când căutam orice despre meteorologie, nu doar partea științifică. Cu toții am citit sau am văzut emisiuni, documentare, reportaje, foarte frumoase, de altfel, despre această meserie, însă, în literatura de ficțiune, meteorologul este foarte slab reprezentat sau, aș putea spune, lipsește aproape cu desăvârșire.

L-aș menționa totuși pe domnul Lucian Ionică, care, după o documentare riguroasă, a scris o carte minunată despre meteorologii de la munte, Țarcu, apărută în 1989. Într-un articol recent, Cătălin Pavel, cel care a ținut rubrica de arheologie din „Dilema Veche” timp de mai mulți ani, spune că „fiecare breaslă are nevoie să se întrebe dacă este suficient de prezentă pe harta publică a culturii. Nu în rigoarea academică — de păstrat pentru publicațiile și conferințele de specialitate —, ci ca o parte relaxată a zumzetului creat zi de zi de oameni”. Este, mai mult sau mai puțin, ceea ce am încercat să fac — să reproduc, cu ajutorul ficțiunii, acest zumzet. Am nădejdea că cititorul, după lecturarea acestei cărți, va privi cu alți ochi buletinul meteorologic prezentat seară de seară la știri și măcar pentru o clipă se va gândi la sutele de oameni care se ascund în spatele unei prognoze sau al unui raport meteorologic.

R.Ș.: Mi-e greu să cred că povestea pe care ați publicat-o e o ficțiune de la un cap la altul, deși avertizați asta chiar în debutul ei.

M.I.: Este o împletire între autobiografie și ficțiune. Trebuia să pornesc de la ceva, și cele mai la-ndemână mi-au fost propriile experiențe. De altfel, am observat că autoficțiunea este la modă printre debutanți, probabil că toți ne imaginăm cum ar fi arătat viața dacă în anumite momente am fi luat alte decizii sau dacă unele evenimente ar fi luat altă întorsătură. Este mai ușor să ai un punct de plecare, ca o schiță în creion pe o pânză, pe care ulterior adaugi culorile așa cum îți dictează imaginația și starea de spirit din momentul respectiv. Avertismentul, precum și subtitlul cărții, nu fac altceva decât să introducă cititorul în universul ficțiunii. Poate unii se așteaptă la un manual de meteorologie sau la o listă de atribuțiuni. Însă nu este decât o poveste. Și, ca orice poveste, reflectă subiectivitatea fiecărui cititor, nu doar a autorului. Acesta este farmecul ficțiunii.

R.Ș.: Meteorologii nu prevestesc niciodată drame, spune, undeva, personajul dumneavoastră principal din Ultimul meteorolog. Cu ce se mai ocupă un meteorolog azi, când telefonul fiecăruia dintre noi arată cum va fi vremea din oră în oră?

M.I.: Cu excepția faptului că o mare parte din stații s-au automatizat, meteorologii continuă să facă observații clasice, să colecteze date, să le prelucreze, să le analizeze și să elaboreze prognoze. În spatele fiecărei temperaturi sau fiecărui norișor sau fiecărei iconițe pe care le vedeți pe telefonul mobil se află munca a mii de oameni din toată lumea. S-a îmbunătățit doar modul prin care aceste date ajung la beneficiari. Administrația Națională de Meteorologie face eforturi mari pentru ca rezultatul muncii noastre să ajungă la fiecare dintre noi în timp util, și astfel munca noastră să aibă o relevanță. Emiterea unui cod de vremea severă, fie el portocaliu sau roșu, nu înseamnă prevestirea unei drame, ci din contră, prevenirea populației pentru ca urmările să nu fie dramatice.

R.Ș.: Despre ce va fi următoarea dumneavoastră carte?

M.I.: Aș vrea să scriu o poveste de dragoste. Dintre toate cărțile pe care le-am citit, cel mai mult mi-au plăcut cele care aveau o poveste romantică, indiferent dacă aceasta se desfășura pe fondul unui război, la sat, în Africa, în zilele noastre, în Evul Mediu, într-o închisoare sau pe altă planetă. Dragostea este un sentiment universal ce transcende orice barieră de timp și spațiu, iar cei ce găsesc subiectul plictisitor sau demodat probabil nu au iubit niciodată.

Pe de altă parte, am spus atâtea povești celor trei copii, cele mai multe inventate pe loc, pe întuneric, înainte de culcare, încât aș încerca și literatura pentru copii. Cei mici au o imaginație fantastică, practic fără limitele impuse involuntar de adulți. De multe ori contribuiau ei înșiși la poveste, și astfel mi-am dat seama ce le place și ce îi plictisește, ce îi face să viseze frumos sau ce le produce un coșmar.

R.Ș.: Mai poate fi ratată o prognoză, dacă sateliții și tehnologia arată orice norișor și par că dau mură-n gură?

M.I.: Există atât de multe variabile, încât nu cred că se va elabora vreodată o prognoză perfectă. Odată cu dezvoltarea tehnologiei, acuratețea prognozelor crește de la un an la altul, dar încă sunt și vor continua să fie prognoze eșuate. Este de ajuns un mic impuls sau bătaia aripii unui fluture într-o parte a lumii, așa cum spunea matematicianul Edward Lorenz, pentru ca vremea să se schimbe în altă parte a globului, iar această schimbare să nu fie anticipată de modelele numerice. În carte am spus că „prognoza perfectă, Sfântul Graal al meteorologiei, este o himeră. Te poți apropia la o distanță infimă de ea, dar nu o poți atinge. La fel ca orice obiect care încearcă să atingă viteza luminii”. Dar, precum destinul omului, ar fi plictisitor să știm chiar totul dinainte.

R.Ș.: Scrieți, în epilogul cărții, că se estimează că până în anul 2050 factorul uman va fi eliminat total din meteorologie, fiind înlocuit de stații automate. Ce credeți că va dispărea, odată cu omul, din meteorologie? Ce se va câștiga?

M.I.: Da, este o estimare făcută de cei din domeniul industriei meteorologice, care sunt foarte optimiști în această privință. Și acesta este un motiv pentru care am scris cartea. Este o declarație de dragoste făcută acestei meserii pe cale de dispariție, un mod de a aduce un omagiu acestor oameni, cu bune și cu rele, cu trăiri, cu obsesii, cu superstiții, cu certitudini și îndoieli, adică tot ce definește un om și o comunitate, la urma urmei. Pentru publicul larg, beneficiarii prognozelor, nu cred că se va pierde nimic, din contră, tehnologia va ajuta la îmbunătățirea prognozelor, însă cei care au lucrat în domeniu vor rămâne cu amintirea anilor petrecuți în stații sau în centre de prognoză. Demersul meu încearcă să le mai aline această nostalgie, iar pentru cititorii din afară domeniului, să deschidă o fereastră romanțată către această meserie, mai puțin cunoscută în profunzime.

R.Ș.: Zâmbiți când fulgeră?

M.I.: Mai în glumă, mai în serios, zâmbesc doar dacă am prognozat fenomenul respectiv, altfel, mă încrunt. De multe ori, din defect profesional, încetez să mai privesc vremea printr-o cheie magică, așa cum o făceam în copilărie. Fizica atmosferei îmi dă un ghiont și-mi spune să nu mă mai entuziasmez pentru că nu mă aflu într-o poezie simbolistă și că orice fenomen se poate reduce la formule matematice. În timpul liber, credeți-mă, nu deschid nicio hartă, pentru că îmi doresc să fiu surprins și să mă bucur de orice fenomen al naturii. Reușesc rar, pentru că nici atunci nu scap de familie, prieteni și vecini care mă întreabă de evoluția vremii la fel de des precum mă salută.

R.Ș.: Chiar există un unghi ideal al soarelui, așa cum scrie-n carte?

M.I.: În fragmentul respectiv este vorba despre formarea unui curcubeu și, într-adevăr, este nevoie de un unghi ideal, dar și de alte condiții, pentru ca lumina soarelui să se refracte prin picăturile de apă în minunata combinație de culori. Dar chiar și fără un curcubeu, felul în care soarele colorează norii la un răsărit sau apus, în funcție de diferitele tipuri de mase de aer, este un spectacol în sine, pe care, de multe ori, noi, cei din orașe, înconjurați de ziduri și betoane, îl ratăm. Ei bine, meteorologul observator, care trebuie să supravegheze în permanență starea cerului, nu are cum să rateze acest spectacol și, undeva, într-un sertărel din adâncul memoriei, păstrează toate aceste apusuri și răsărituri observate în turele de serviciu.

R.Ș.: Aveți vreo stea preferată?

M.I.: Îmi plac stelele în ansamblul lor. Nicio noapte la un hotel de cinci, șase, șapte stele nu se compară cu o noapte la cort, sub miliarde de stele. Sunt mai apropiat de a doua stea din oiștea Carului Mare — de fapt, un sistem binar format din stelele Alcor și Mizar —, despre care am pomenit și în carte, pentru simplu fapt că am amintiri frumoase, rămase în memorie ca pe o hârtie fotografică. Instinctiv, atunci când privesc cerul senin noaptea, încerc să caut acea stea din dorința de a retrăi pentru o clipă acea frântură din viață.

R.Ș.: Ați ratat să fiți pilot de avion, dar vă dați cu parapanta. Nu vă e frică de păsări? Nici de o modificare ori intensificare bruscă de vânt? N-ați pățit-o?

M.I.: De păsări nu, din contră, atunci când zbor liber, le caut cu privirile pentru că știu că dacă se rotesc înseamnă că acolo este un curent ascendent de care profită pentru a urca și încerc să le imit. Am auzit de cazuri în care parapantiștii au fost atacați de păsări mari, dar sunt destul de rare aceste întâlniri. Meteorolog fiind, am anticipat, de cele mai multe ori, direcția și intensitatea vântului, dar nu am fost scutit de astfel de evenimente, mai ales la începuturi, atunci când dorința de zbor era mai mare decât riscurile asumate. Experiența, antrenamentul, alegerea parapantei și a momentului potrivit pentru zbor m-au făcut să ies din astfel de situații de cele mai multe ori. Probabil la fel este și în literatură: la debutanți, dorința de a publica o carte este mai mare decât riscul de pica în ridicol sau penibil, iar cu timpul înveți să eviți păsările de pradă și să te mulezi pe o schimbare de vânt sau un curent. Dacă este un curent ascendent sau descendent, doar cititorii decid.

R.Ș.: A intrat schimbarea climei pe un drum de neschimbat? Nu mai e nimic de făcut?

M.I.: Întrebarea aceasta s-a pus încă din Antichitate și recomand tuturor celor interesați să analizeze ansamblul teoriilor, scenariilor și psihozelor climatice cartea istoricului Lucian Boia, Omul și clima. Chiar în momentul acestui interviu, când la noi este o secetă prelungită și ne topim la patruzeci de grade, în vestul Europei sunt inundații catastrofale, după săptămâni întregi de ploi abundente. Schimbările climatice sunt evidente, nu mai este nevoie să ne uităm la cifre, efectul îl putem vedea și simți pe pielea noastră. Pentru răspunsul la această întrebare, probabil cel mai bine ar fi să vă adresați unui climatolog. Însă, nici între specialiști nu există un consens în a stabili cauza încălzirii globale, oscilând între cauze antropogene sau naturale. Dar, indiferent de cauză, am convingerea că oamenii pot face mai multe pentru a proteja planeta. Un bec economic, un drum la lucru cu bicicleta, un copac plantat sunt lucruri la îndemâna tuturor. Lucruri simple, dar care contează.

LĂSAȚI UN MESAJ