Cu ochii larg închişi. O evocare a lui Ion Chichere

397

Moto: Pământul e negru şi trist/ poate nici nu exist

* În 13 septembrie 2004 a murit un poet pe care îl chema Ion Chichere. A fost înmormântat două zile mai târziu — așa cum e datina la poeții născuți, și nu făcuți — în 15 septembrie, de începutul şcolii, în cimitirul de deasupra străzii Făgăraşului din Reşiţa, pe un deal.

* moartea şi dragostea sunt împreună/ în femeie/ şi despărţite în bărbat/ cei care aruncă pământ cu lopeţile/ privesc mai mult la pulpele albe ale văduvei/ decât capacul negeluit al sicriului// pe măsură ce coborâm dealul/ mortul este din ce în ce mai viu.

* În perioada sa cea mai recent antumă obişnuia să stea într-un apartament minimalist, bucurându-se de o discretă pensie de boală după ce lucrase prin telefonie sau chiar mai sus, astfel că ne suna de la Poştă să ne gratuleze ori să aflăm pe unde mai publicase. Aşa era el, avea o spaimă imensă de vacuum poetic şi părea că nu trăieşte cu adevărat decât atunci când publica prin reviste sau cărţi. Ceea ce ne spune că a fost încă de la bunul său început un fel de fiinţă imaginară care se hrănea cu mirosul cărţilor lui de care nu avea nicicând să facă indigestie. Și nici aciditate cum se vădea atunci când gastricul era prea generos cu el în materie de aciditate cam multă. Evident, asta după 1989, de când că a semnat vreo 20 de cărţi.

* Până prin 1995–96, Ion se ferea de opulenţa minimalistă a betoanelor goale adormind cu capul pe muşamaua de masă a birturilor de cartier sau pe catifeaua imperială a şanţurilor. Cu un câștig pentru literatura noastră mult prea septică fiindcă, din acele zile şi nopţi, s-a ivit o carte: Poeme vesele şi triste scrise în cârciumi comuniste. Asta se întâmpla atunci când se supăra pe lume şi când încă îşi era bun prieten cu stomacul, ficatul, ba chiar pancreasul.

* Obişnuia să scrie mult de ades şi nu cred să fi fost vreo zi lăsată de la Dumnezeu în care Chichere să nu fi scris măcar puţinel. * Dacă mă întrebați, la atâta vreme de la petrecerea sa, cum a fost, am să scriu că a fost un bărbat tot aşa, puţinel, smead, cu o mustaţă care trebuie să fi crescut undeva şi prin Fizeş. Îndeobşte, în fotografiile de pe copertele cărţilor se arăta cu o şapcă, dar atunci când venea prin Timişoara purta o borsalino de culoarea plămânului.

* Şi totuşi Dumnezeu încape în om, doar mâinile îi rămân afară ca doi tâlhari în stânga şi-n dreapta fiului care învaţă să moară.* În afară de poezie reînvia în taberele de creaţie, în cenacluri şi în certurile dulci cu poetul Costel Stancu. De fapt, reînvia în toţi tinerii poeţi care au învăţat de la el, acolo, în Reşiţa.

* Iar dacă vă întrebaţi de ce folosesc aici verbul „a reînvia”, o să vă spun că prietenul meu, poetul Ion Chichere, avea un extraordinar exerciţiu al reînvierii din propriile-i maladii. Şi vă mai spun că eu nu cred că poetul Ion Chichere a murit de moarte bună! Eu cred că a fost bătut şi că acela care l-a lovit ca un animal îl are pe suflet. * cu toţii vă doriţi/ un poet nebun/ un poet mort.

Notă: Titlul este al unui film. Versurile, ale lui Ion Chichere.

LĂSAȚI UN MESAJ