Președintele Trump se grăbește să-și asigure Premiul Nobel pentru Pace fără ca vreunul dintre avertismentele date beligeranților din conflictele aflate în desfășurare să fi produs vreun efect realmente vizibil. Adică tangibil, cuantificabil, rezistent în timp. Cum tocmai timpul a devenit inamicul său principal, președintele s-a gândit să accelereze, în speranța sa, la fel de naivă ca întreaga-i politică externă, că ceilalți actori internaționali se vor supune. Ca orice om de afaceri, el consideră că acționează într-o ordine ierarhică, în care șeful are ultimul cuvânt. Dialogul (?) incredibil cu Vladimir Putin, schimburile de amabilități de la distanță au oripilat lumea civilizată. Dar decizia de a-l invita și găzdui pe pământ american a ridicat nivelul atenției internaționale și a pus sub semnul întrebării cutume și norme considerate infailibile.

Pe de altă parte, Europa a început să înțeleagă mersul evenimentelor. Urmare a unor eforturi diplomatice nemaivăzute, poate, din 1989, dacă nu din epoci mai vechi, lideri responsabili au articulat formate de lucru în timp real, poziții comune de nezdruncinat și răspunsuri eficiente într-un context extrem de fluid. Atâta vreme cât războiul era (doar) în Ucraina, eventual chiar în estul acesteia, pentru mulți europeni reprezenta o temă îndepărtată, între altele din agendă. Abia atunci când ecourile istoriei au fost din nou auzite la Paris și Roma, la un alt fel de Berlin (decât cel al Angelei Merkel sau chiar al lui Olaf Scholz), liderii au priceput că miza conflictului nu este nici Donbasul, nici orașul Mariupol și nici măcar înghițirea întregii Ucraine în Federația Rusă. Cu siguranță, diplomațiile baltice au jucat un rol fundamental, fie că vorbim despre Polonia, Țările Baltice sau cele Scandinave. Oricum, atunci când fostele victime ale expansionismului rus au reușit să se facă auzite, Vestul a realizat cât e de important ca Putin să fie oprit pe frontiera cu Ucraina înainte de a vizita, din nou, Berlinul sau Londra. Și astfel, eliberați de stereotipuri sau de parti-pris-urile cu hidrocarburile rusești, au reușit un pas enorm pentru civilizația occidentală: depășirea frontierelor naționale, istorice, subiective spre a realiza Coaliția doritorilor, summit-uri aproape ad-hoc și formularea unui discurs european coerent, rațional și stabil, dincolo de retorica auto-contradictorie venită dinspre „dialogul” Trump-Putin. Pare că asistăm anul acesta la o reală naștere a Europei propriu-zise, dincolo de birocrații și clauze politice clandestine: o voce care menține tonalitatea în toate luările de poziție, o voce din ce în ce mai puternică, mai sigură pe sine.

Poza 1, Zelenski, Trump, Stubb

Ceea ce s-a petrecut luni, în 18 august, a constituit aparent o întâlnire diplomatică, în care ambele părți și-au explicat pozițiile (?) și din care s-a plecat cu zâmbetul pe buze. Ceva mai relaxat decât vineri, când întâlnirea de la Anchorage nu a dus la nimic pozitiv. Dar numai un cititor amator vede fardurile și bucuria fără să se uite în profunzimea evenimentului. A fost mult mai mult decât un schimb de idei și o înțelegere universală a binelui care va să vină! Încercăm să ridicăm miza, privind spre detaliile acestor întâlniri.

Șah în Alaska

Fără a solicita avizul Congresului american, președintele Trump l-a invitat pe Vladimir Putin la o întâlnire bilaterală ce a sfidat toate normele și precauțiile unui asemenea summit. Ceea ce constituie o regulă pentru unii oameni de afaceri nu poate fi transpus la nivel diplomatic, cu precădere la un asemenea nivel. SUA nu recunosc hotărârile Curții Penale Internaționale, astfel că ipoteza arestării lui Putin era pusă de-o parte. Cum însă întreaga procedură de organizare a unei vizite oficiale a fost ignorată, întâlnirea nu se putea desfășura pe teritoriul american propriu-zis, fără riscul conflictului cu legi interne federale. La care s-ar fi adăugat și reacția societății. Și o serie de alte elemente necunoscute pentru care președintele Trump nu avea energie să pregătească soluții. Dar primirea lui Vladimir Putin într-o bază militară americană sfida orice formă de cinism, orice predicție posibilă. Amintim că Trump dorea „doar două minute” să-l privească în ochi pe Putin și să găsească tonul potrivit. Clar că nici acum nu a înțeles ce înseamnă antrenamentele și experiența de ofițer KGB. Care ofițer a făcut exact același joc, l-a privit în ochi două minute și a înțeles totul: anume că Trump nu avea niciun plan de discuție, nici strategie, nici soluții alternative. Venise fără temele făcute. Astfel că nimic nu l-a stânjenit pe Putin să ridice stacheta: de la cedări de teritorii sau chiar schimburi de teritorii a adăugat refuzul etern al aderării Ucrainei la NATO și oferte economice profitabile pentru Donald Trump. Nu e clar dacă și pentru America. A știut să-i cânte la ureche ca o sirenă și să-l flateze. Și a câștigat masiv: ca imagine publică, pentru vizita în SUA; ca strategie de război, cucerindu-l pe Trump fără prea mari eforturi; ca relație personală, înțelegându-și ascendentul retoric fără egal. Trump a pierdut și a ieșit extenuat de la privirea de două minute. A încălcat toate regulile, și toate oportunitățile s-au întors împotriva lui. Tentativele mediatice de a cosmetiza adevărul nu au păcălit pe nimeni.

Să remarcăm un fapt simplu, de manual al negocierilor. Spuneam că Donald Trump nu a venit cu nicio strategie de război. El voia să-i privească ochii preopinentului. Putin însă a început cu revendicările „grele” tocmai pentru că știa că ori vor fi acceptate automat de către Trump, iar restul va veni de la sine, ori, într-un caz puțin probabil, nu vor fi pe placul lui Trump, și discuția urma să-și piardă relevanța pentru Moscova. Concret, a cerut pământ și apoi încetarea focului. A cerut Acord de Pace, nu armistițiu, pentru a fi siguri că cele convenite acum, sub presiune, vor rămâne valabile pe termen lung, adăugându-se ridicarea sancțiunilor. Partea rusă a calculat corect. A cerut mult, a primit necondiționat și a plecat cu misiunea îndeplinită.

Obligatoriu de amintit că, în preambulul întâlnirii din Alaska, liderii europeni au sesizat pericolul și au transmis Casei Albe (și istoriei) un document în care subliniază imposibilitatea legală a schimbării frontierelor prin forță, faptul că Ucraina trebuie să fie la masa negocierilor atunci când se discută despre viitorul său, iar Europa îi susține acesteia suveranitatea, independența și integritatea teritorială. Documentul a fost semnat de șapte oameni politici: președinții Macron, Stubb, von der Leyen și premierii Meloni, (cancelarul) Merz, Tusk, Starmer.

Cum era de așteptat, cei doi „mari” nu au timp pentru asemenea filosofii juridice. Întors din Alaska, Donald Trump declara pentru Fox News că „Ucraina va trebui să înțeleagă faptul că Rusia este o țară mai puternică, iar această putere însemna că Domnul Zelenski va trebui să facă anumite concesii”. Era exact replica de care se temeau europenii și exact avertismentul de care aveau nevoie pentru a cimenta renașterea Europei.

Europa cea nouă

Oficial, urma ca luni 18 august, Volodimir Zelenski să ajungă din nou în Biroul Oval pentru instrucțiuni și pentru a fi pus în fața alternativei: cedezi teritorii sau noi ne retragem din joc. Evident fiind că nu ar fi putut consimți la propunerea Moscovei, era, pesemne, văzut ca o victimă sigură, ca un simplu „actor” în rolul perdantului de serviciu care ar fi închis dosarul războiului și ar fi deschis șampania la Casa Albă. Nimeni nu și-ar fi dorit să fie în pielea lui atunci și acolo. Dar calculele greșite ale președintelui Trump continuau să-i decimeze șansele de a fi erou: într-o mișcare greu de prevăzut acum câteva luni, „europenii” s-au mobilizat, au pus la cale o strategie, un discurs, o atitudine și, mai mult decât atât, au pornit în cruciadă. Cum nu mai făcuseră de secole. Cum puțini își mai amintesc azi. De data aceasta, era de salvat nu doar integritatea Ucrainei sau pariul democratic contemporan, ci și de eliberat America de vrăjile în care au capturat-o politicienii ruși. Obiectiv aproape imposibil. Trump a sesizat ceva, decizând ca întâi să-l întâlnească separat pe Zelenski și abia apoi, pe „ceilalți” europeni. Gest de tristă amintire pentru Europa de Est: divide et impera. Era sigur că Zelensky va reacționa furtunos la propunerile Casei Albe de la Moscova și totul urma să se încheie cu victoria lui Putin. Ceea ce nu a prevăzut Donald Trump a fost, din nou, fatal pentru el: europenii au înțeles, au pregătit și, aparent, s-au conformat. Adică, au „citit” și ei ochii lui Trump și, cu amintirea momentului penibil din februarie, au pus la punct spectacolul. Zelenski purta costum (chiar dacă unul militar); nu a propus, dar nici nu a acceptat, nu a ripostat; a mulțumit, a zâmbit, a vorbit fără să spună decât ceea ce se știa. Fusese bine instruit „acasă”, în Europa, să-i facă pe plac lui Donald Trump, să-l flateze, urmând ca greul discuțiilor să fie purtat odată cu intrarea în scenă a „greilor”: Mark Rutte, Emmanuel Macron, Keir Starmer, Friedrich Merz, Georgia Meloni, Alexander Stubb și Ursula von der Leyen. Practic, Zelenski avea de jucat uvertura. Și a reușit, cu eleganță și zâmbete.

POZA 2, toți liderii europeni

Președintele Trump nu a putut refuza vizita europenilor, astfel că, ușor surprins de atitudinea lui Zelenski, s-a văzut față în față cu o Europă deloc ezitantă, unită, emanând putere și coordonare. Între „cruciați”, „prieteni” de-ai lui: Georgia Meloni, Mark Rutte, Alexander Stubb. Capcana întinsă perfect. Oameni pe care, afectiv, nu îi putea respinge, alături de cei pe care nici în ambițiile lui cele mai întortocheate nu ar fi îndrăznit să-i înfrunte: Merz si Starmer. Cunoscătorii au putut vedea, de după cortină, mâna maestrului regizor Macron, purtătorul unei moșteniri de sute de ani de diplomație soft, a ritualurilor și a vorbelor bine alăturate. Plăcându-i jocul, Trump a lăudat pe fiecare în parte, înainte de a-i da cuvântul în fața presei. Cel mai clar moment a fost cel al Ursului von der Leyen, pe care a felicitat-o pentru cel mai bun tratat comercial cu SUA, deși doar cu câteva zile înainte, de la distanță, o ironiza. Atunci a fost momentul revelator al balanței de putere: europenii uniți, dar reprezentând, fiecare în parte, o personalitate puternică și un stat de neignorat stăteau gata de luptă cu un Trump care zâmbea la presă. Și nu a fost iertat: fiecare european i-a mulțumit pentru ceva, important sau nu, dar cu impact emoțional, apoi a aruncat pe masă o revendicare grea. În esență, garanțiile de securitate pentru Ucraina să fie asigurate în maniera art. 5 din Tratatul NATO, Trump promițând inclusiv trupe de menținere a păcii, cu toate că doar cu câteva zile înainte excludea participarea SUA, aruncând totul pe seama Europei; repatrierea de urgență a copiilor răpiți de forțele ruse și mutați în Federație, menționându-se cifre de zeci de mii de cazuri; repatrierea tuturor prizonierilor ucraineni; încetarea focului și abia apoi discuțiile „trilaterale” Trump – Zelensky – Putin. De asemenea, liderii europeni au subliniat nevoia unei păci juste și durabile, adică implementarea acelor strategii care să prevină reluarea luptelor sau ocuparea altor teritorii.

Două mențiuni se impun în acest moment. Președintele Zelenski i-a înmânat lui Trump o scrisoare deschisă din partea soției sale către Melania Trump, cu rugămintea de a continua eforturile de repatriere a copiilor răpiți de forțele rusești. Se știe că Prima Doamnă lucrează deja la documentarea acestor aspecte, având cunoștință de peste 19.000 de cazuri. Iar Trump s-a arătat încântat că soția sa este atât de apreciată, fără să înțeleagă conflictul profund dintre declarațiile sale post-Alaska și activitatea Melaniei Trump. O a doua mențiune este de ordin strategic. Europenii și-au prezentat revendicările în ordinea prudenței și a cimentării securității, lăsând temele referitoare la teritoriu sau aderarea la NATO pentru discuțiile în absența presei sau pentru alte ocazii. Acum s-au concentrat pe ceea ce e fezabil și poate constitui o cale pe care să se ordoneze diferite etape: oprirea focului, securitate, prizonieri. Nu s-a vorbit despre armistițiu sau Acord de Pace. Despre fapte concrete, despre vieți omenești.

Dar tocmai acestea sunt obiectivele mai greu de împlinit. Nu imposibil. În februarie 2022 se credea că NATO funcționează mai mult formal, acum Mark Rutte era acolo, având în spate o organizație mult întărită prin aderarea Finlandei și a Suediei, dată fiind frontiera lungă cu Rusia și experiența într-o luptă reală cu forțele acesteia. Încă dinainte de învestitură, Trump se credea erou și aștepta încoronarea, dar a văzut că dosarul războiului din Ucraina „e cel mai greu”, după cum mărturisea presei, luni, înaintea convorbirilor oficiale. Știe că aura de învingător depinde de pacea din Ucraina, dar a avut de înfruntat o armată europeană mai unită ca oricând. Tocmai pentru că, dacă în februarie 2022 Europa era încă prizoniera propriilor stereotipii cu privire la „Est” și a intereselor în materie de energie, acum se descoperă pe sine puternică, inspirată, hotărâtă. Prezența NATO cu forțe de menținere a păcii e tot ce voia Putin să evite, dar, prin cruciada de luni, 18 august, atât el, cât și Trump au fost relocați într-un joc pentru care nu erau deloc pregătiți. Și în care, de la bun început, li se cere încetarea focului.