Lunea asta, mai să cred că suntem în mai. Prima oară în 2023. Și nu oriunde, ci în apropierea sălii Olimpia. Și a stadionului „Dan Păltinișanu”. Când, pe sub cămașa încălzită de soare, am simțit colțul unui cub de gheață scriindu-și proza. Ca un romantic german de secol XIX, care, în culmea pasiunii, simte o imensă răceală. Ca, fără a fi prețios, ci cât de cât exact, poetul Ludwig Tieck (1773–1853), cel ce definea romantismul și așa: o răceală în mijlocul celei mai fierbinți trăiri. Și — culmea! — mi s-a-ntâmplat într-o zi când — cu o vorbă din strămoși — „nici iarba nu crește”. Ca pe marele oval de beton, nu?
Ei bine, n-am plecat capul ca tot omul — n-am verificat vremea pe telefon. Ci, pradă celei mai crunte mândrii, am ridicat fruntea. Sus, cât de sus puteam. Și așa am văzut totul. Tot ce trebuia văzut. Nori negri deasupra stadionului. Atât de negri încât Arnoldzii din fața Olimpiei străluceau ca aurul dentar al unui surâs tâmp, scrântit de-a binelea. Surâsul sportului timișorean (?!).
Frigul parcă se aruncase de la etajul 10 al blocului cu magazin la parter în care o doamnă primea informații despre romul de colecție tocmai primit din… „Dominicană”. Patronul insista asupra calității ieșite din comun a băuturii. Până când doamna cu ținută sofisticată l-a întrebat ciripind cuvintele: „e bun și la prăjituri?”.
În sfârșit, frigul se făcuse praf pe treptele „buticului” și mă stropise cu cioburi de gheață. Cauza: norul de pe „Păltinișanu”, care promitea, și el, ceva: orice, numai dinamică (nu Dinamo, Doamne ferește!) să fie! Și totuși, în locul unui ropot sănătos de ploaie, care să doboare, eventual, ruina fotbalului din Timișoara, nimic! Absolut nimic. O încremenire neagră. Una parcă fără de sfârșit, cu toate schimbările climatice, pare-se,-n vigoare.
Norocul nostru e că nu toate „arenele” (fără nisip!) sunt ruinate. Scena Teatrului Național e cât se poate de funcțională. Iar Malkovich poate juca. Se poate juca, de fapt, fiindcă nu vine cu un spectacol, ci doar cu el însuși, într-o reprezentație pe care a mai adus-o în România acum vreo zece ani. La Festivalul „Enescu”, unde nu numai că n-a fost (un) cap de afiș, ci doar un „nr. crt.” în programul evenimentului. Unul fără îndoială remarcabil cât au fost și altele — celelalte. Însă asta e altă poveste, care nu are de-a face cu statura bineînțeles remarcabilă a artistului. Are însă cu a noastră, a timișorenilor împărțiți între: am bilete la M. și n-am bilete la M.
Iar noi avem arena noastră: site-urile. Cum și TNT-ul are întâia lui arenă, site-ul, care n-a fost cu nimic mai prejos decât „Păltinișanu” la meciul Poli – Petrolul de anul trecut. Și care ne-a scos din țiței cât să ne aprindem de la țigara din pachetul după care intrasem în ABC-ul de la Olimpia. Unde mi-am amintit că am dat mâna, cândva, cu — hai să mă laud aici, că asta n-o pun pe Facebook! — Vanessa Redgrave. Sic, dacă tot n-am bilete la Malkovich și spun că strugurii sunt acri!
Acri ca o lege a educației, care, sub pulpana grevei „din sistem”, e-aproape trecută într-o (a câta?!) nouă formă. Una ce va face ca formele cele mai înalte ale educației — superioare, dacă vreți! — să se simtă foarte confortabil. Ca Belarusul, Rusia, Turcia ș.a.
Sunt nori care doar stau — nici măcar nu plouă.
