„Cred în emoțiile profunde care transformă fețele” – Interviu cu artista vizuală Anca Maria Ciofîrlă

134

Anca-Maria Ciofîrlă este licențiată în arte și doctorand al Facultății de Arte și Design din cadrul Universității de Vest din Timișoara, artist, curator, organizator de evenimente și profesor la Liceul de Arte Plastice „N. Tonitza” din București. Stagii de școlarizare în Polonia, Germania și Italia. A participat la peste 80 de expoziții colective. A obținut premiul pentru Europa de Est — UNESCO Poster Competition. Autoarea expoziției personale Face to face, de la Palatele Brâncovenești de la Mogoșoaia (2017). A participat la rezidențe de creație la Lazărea, Csongrad, Buziaș, Pitești, Sozopol. În anii 2015 și 2016 a reprezentat România la Festivalul Internațional Francofon „Soleil”, în Bulgaria. Coordonează Galeria Montage și organizează evenimente culturale.

Robert Șerban: Care-i rostul artei pe care o faceți? De ce și pentru cine? Până când?

Anca-Maria Ciofîrlă: Fac artă pentru mine. Arta se naște prin interacțiunea cu publicul și totuși eu o fac în primul rând pentru mine. Are rost în măsura în care cuvintele pe care le spunem în fiecare zi au un rost, sau gesturile, sau micile întâmplări ale vieții. Fac artă pentru că nu mă pot închipui altfel, am făcut asta de mică și sper să o țin tot așa. Arta și oamenii de artă fac parte din universul meu cunoscut și, ori de câte ori am evadat, m-am regăsit în lumi complet aride, monotone și plictisitoare.

R.Ș.: Un artist trebuie să-și găsească o cale a sa pe care, apoi, să o urmeze, sau, dimpotrivă, trebuie să părăsească imediat drumul găsit și să pornească în căutarea altuia, ce oferă alte perspective, provocări diferite, un nou… drum? Artistul e în acord cu sine ori în răspăr cu sine? Dumneavoastră cum credeți că sunteți?

A.-M.C.: Îmi plac provocările, noul, schimbarea. Dar în profunzimea acțiunilor noastre nu ne modificăm foarte mult și nu cred în schimbările radicale, mai ales atunci când acestea devin un ritual. Un artist trebuie să creadă în el, să trăiască intens, să spere, să lupte și, în general, să facă tot ce fac ceilalți oameni, poate doar un pic mai conștient. Construcția noastră umană ne lasă posibilitatea unor zbateri destul de profunde uneori și cred că palpitațiile, zbuciumul, nehotărârile și revenirile sunt lucruri minunate care, odată valorificate, pot condimenta produse artistice altfel fade.

R.Ș.: Dacă propriul copil v-ar întreba artist sau IT-ist?, ce răspuns i-ați da? Cum ați argumenta răspunsul?

A.-M.C.: Copilul meu o să trăiască într-un viitor în care probabil alegerile vor fi altele. Copilul meu va zbura probabil spre locul lui de muncă, va face probabil artă și știință în același timp și, oricum ar fi, va fi minunat! Pentru că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile și pentru că, dacă cineva va descifra viitorul, aceia vor fi copiii de acum.

R.Ș.: „Omul a câștigat realitatea și a pierdut visul”, spunea scriitorul Robert Musil. Ce raporturi aveți cu lumea în care trăiți și cum îmblânziți — dacă e cazul — realitatea? La ce visați? Ce vis ați dori să vi se împlinească?

A.-M.C.: Reluând ceea ce a spus domnul Musil, un om care a câștigat realitatea probabil și-a împlinit visele. Sunt un om destul de dinamic și visele mele sunt mai degrabă niște memo-uri pentru proiectele viitoare. Trăind într-o relativă toleranță, a mea asupra lumii, și acceptare, a lumii asupra mea, relația mea cu spațiul înconjurător s-a desfășurat până acum în condiții extrem de civilizate. Nu cred în funcționalitatea artistului rupt de lume, care creează undeva în scorbura lui, neștiut de nimeni și care, totuși, speră în gloria de peste 500 de ani. Cred în artistul cu un clar rol social, pe care și-l ia în serios, cred în implicare, în dedicare și în plăcerea actului creator. Și tocmai pentru că acest drum, al creației de artă, este o alegere personală, mi se pare un pic demodată tristețea aia artificială care trebuie să învăluie, ca un abur, creatorul.

R.Ș.: Cât de des vă priviți în oglindă? Vă place ce vedeți?

A.-M.C.: Des, extrem de des. Sunt puțin narcisistă, puțin machiată, puțin pensată și uneori nici bretonul nu îmi stă cum trebuie… Când nu îmi place ce văd, modific. Învăț să mă accept așa cum sunt, în toate etapele vieții și în toate momentele zilei. Cu toate astea, cred în puterea interiorului asupra învelișului exterior al ființei, cred în emoțiile profunde care transformă fețele, cred în fericirea care se citește și în puterea din oameni, care, atunci când există și este conștientizată, poate cu adevărat muta orice munte.

(Interviul face parte din proiectul In.Fuzion#1, realizat de Montage și susținut de Primăria București. Parteneri: Muzeul Național al Literaturii Române și Centrul Cultural Palatele Brâncovenești)

LĂSAȚI UN MESAJ