Laurenţiu Midvichi (n. 1979, Tulcea) este absolvent al Universităţii Naţionale de Artă din Bucureşti (Secţia Artă Murală, clasa profesorului Viorel Grimalschi, 2002) şi membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, din anul 2003. Are în palmares peste 20 de expoziții personale în țară și străinătate. Debutează cu expoziția Lumină și culoare, Palatul Parlamentului, Sala de Expoziții „Constantin Brâncuși”, București, 2005, unde a expus 90 de lucrări de pictură. Dintre cele mai importante personale amintim Fibras de silêncio, Clube Literário do Porto, Portugalia, 2010, Studii despre orbire, pictură, Galeria Millennium, Lisabona, 2013, Etape, pictură 2004–2014, Muzeul de Artă Tulcea, Distel Und Dornen, pictură și grafică, CART — Galerie Pregarten, Linz, Austria, 2016, Organische Mechanismen, FIVE PLUS Art Gallery, Viena, Austria, 2018, Retinarium, pictură, Sala Brâncuși, Palatul Parlamentului, București, 2018, Destructurare, E.M. Art Gallery, Deva, 2020. A participat la numeroase de expoziţii de grup, din 1999 și până în prezent. Din 2013 participă în tabere de creație și rezidențe artistice în România, Bulgaria și Serbia. Lucrările sale se găsesc în colecții publice și private din România, Germania, Norvegia, Bulgaria, America, Franța, Spania, Grecia, Portugalia, Peru, Italia și Australia. Laureat al mai multor premii naţionale pentru pictură şi grafică, dintre care Premiul Special la Bienală de Artă Contemporană Aegyssus, Muzeul de Artă Tulcea, 2015, Premiul Fundației „Arta” la Concursul Național de Grafică „Urme și semne — Repere ale umanului”, 2009, Medalia de argint, Arte e Cultura, Salerno, Italia, 2006. Trăiește și lucrează în București.

Robert Șerban: Ești unul dintre artiștii vizuali care are legături puternice cu lumea scrisului și cu cea literară. Și asta însemnând nu doar prietenii, ci și proiecte comune, coperte pe care le-ai realizat la câteva cărți importante, ilustrații la diferite volume, participări la festivaluri de literatură. Mai mult, ai realizat și ai expus, apoi, în Portugalia „Studii despre orbire”, o expoziție de 14 tablouri inspirate de romanul Eseu despre orbire, de José Saramago, pictate special ca un omagiu adus scriitorului portughez. De unde interesul atât de pregnant pentru literatură? Ce are diferit lumea literară de cea a artelor vizuale? 
Laurențiu Midvichi: Deși mi-a plăcut încă de mic să citesc, lucru pe care îl datorez bunicului meu care, în fiecare vacanță de vară, era responsabil cu lecturile de peste zi, cred că relația mea cu cartea s-a concretizat destul de târziu, în timpul liceului, când am început să merg periodic la bibliotecă, unde am descoperit sala de lectură. Vorbim de o perioadă în care nu exista internet, posibilitățile de afla noi informații erau destul de limitate, iar intimitatea acelei săli de lectură a însemnat destul de mult în acea perioadă, acolo am descoperit primele albume de artă, din care am început să reproduc desene. Și pentru că eram elev la un liceu de artă, cărțile preferate erau cele din colecția de artă a editurii Meridiane. În timpul facultății, în cercul meu de prieteni se numărau și studenți la Litere — atunci s-au legat prietenii care există și în prezent. Mai târziu am avut șansa de a lucra în cadrul editurii Polirom, între anii 2008 și 2013. În calitate de grafician de carte, am realizat copertele seriilor de autor Ernest Hemingway, Vladimir Nabokov, Mika Waltari, Henry Miller, Samuel Beckett și José Saramago. Am creat identitatea vizuală pentru cele două Festivaluri Internaționale de Literatură, București și Timișoara, la care am fost prezent, experiențe care te marchează pentru că ai posibilitatea să cunoști inclusiv scriitori internaționali. Sunt graficianul librăriei independente La Două Bufnițe din Timișoara, încă din anul 2016, iar o perioadă am realizat coperte pentru editura Paralela 45, unde am colaborat foarte bine cu Cosmin Perța. Amintesc aceste experiențe pentru că m-au ținut aproape de cărți și de lumea literară, iar activitatea mea de artist plastic s-a intersectat de multe ori cu aceasta. În 2010 am expus pictură pentru prima dată în Portugalia, la Clube Literário do Porto, un spațiu dedicat cărții și unde îmi amintesc că am văzut, pentru întâia oară, cu un puternic impact, lucrările artistului José Rodriguez. Tot de Portugalia mă leagă și expoziția de pictură dedicată scriitorului José Saramago, de data aceasta în 2013, la Lisabona, expoziție organizată de ICR Lisabona în colaborare cu Fundația Saramago și Galeria Millennium. Dacă ar fi să fac o referire la autorii români, aș aminti o tabără de creație desfășurată la Buziaș, un dialog intre plasticieni și scriitori, printre care Nora Iuga, Aurel Bulacu, Matei Vișniec, Robert Șerban, Iulian Bocai, Alexandru Jakabhazi, Marin Mălaicu-Hondrari etc., ocazie cu care a fost lansat și albumul In.Fuzion#Buzias 200.

R.Ș.: Prietenul tău, scriitorul și editorul Bogdan Alexandru Stănescu, spunea, într-un interviu, că „inspirația e un concept inventat de scriitorii proști”. La artiștii vizuali cum e cu inspirația? Mai există sau e o prostie?
L.M.: Nici eu nu cred în inspirație înțeleasă ca așteptarea momentului propice lucrului, dar cred că există o stare anume care te pune în mișcare, cred în căutarea acestei stări, care poate veni în urma lecturii sau a vizionării unui film ori a unei expoziții. Eu încerc să-mi cultiv și să-mi antrenez un fel de a privi lucrurile, astfel încât să le pot transpune în final sub forma unor schițe pregătitoare lucrării. Nu cred în inspirație, cred în documentarea subiectului și în organizarea tuturor condițiilor care te pun firesc în starea de lucru. Îmi plac rutina atelierului, continuitatea muncii și analiza rezultatului zilnic, desigur, cu satisfacții ori dezamăgiri.

R.Ș.: Lucrezi în etape la o pânză, ori o „dovedești” în aceeași zi în care ai pus pensula la ea?
L.M.: Îmi amintesc din însemnările unui mare Pictor, ale cărui lucrări le revăd de câte ori am ocazia să vizitez Muzeul de Artă din Timișoara, culese de Liviu Lăzărescu în cartea sa Maestrul meu Corneliu Baba. El recomanda studenților să aloce măcar două sedințe de lucru unei pânze. Este adevărat că sunt situații când lucrez alla prima, și lucrarea rămâne în acel stadiu. De cele mai multe ori lucrez în etape, pentru că tehnica picturii în ulei presupune un anume timp de uscare al culorilor, de pregătire a viitoarelor glasiuri, transparențe sau suprapuneri. Adaug și etapa finală de execuție, și anume vernisarea lucrării. Apoi contează, desigur, și mărimea suprafeței de lucru, iar aici menționez că prefer pânzele de dimensiuni mari sau medii, care necesită, cu siguranță, lucrul în mai multe ședințe.

R.Ș.: Sunt pictori care recunosc că pentru ei arta nu mai are secrete. Tu poți recunoaște ce nu știi să faci, ce nu-ți iese așa cum ai vrea?
L.M.: Cred că m-aș plictisi îngrozitor să știu că nu mai am nimic de învățat, de descoperit sau de experimentat în domeniul picturii. Și, în același timp, aș privi cu suspiciune și amuzament pe oricine declară contrariul. Îmi place să fiu autodidact și să descopăr de unul singur chestiuni legate de tehnica picturii, chiar dacă drumul acesta presupune, ca în orice experiment, și greșeli sau aplicarea unor metode în afara regulilor. De pildă, acum sunt mult mai sigur în aplicarea unei anumite tușe sau în obținerea unei texturi, lucruri pe care mi le doream acum câțiva ani și nu știam cum să le obțin. În același timp sunt foarte curios de cum voi evolua și cum vor arăta noile tehnici în viitor. Ceea ce știu cu siguranță este că lucrul constant și căutările personale te duc, inevitabil, într-un punct care îți permite să obții rezultate bune.

R.Ș.: Ești un artist figurativ în concubinaj cu abstractul. Pictezi și ciulini, și labirinturi. Melanjul acesta e unul programatic, de „cercetare”, ori e instinctiv?
L.M.: Așa cum am amintit, îmi place să documentez subiectul și să am un setup pregătit înainte de începerea lucrului. Fie că este vorba de ciulini sau labirint. Acesta din urmă mi-a permis la revenirea unor formule care țin de pictura monumentală, la o anumită construcție mai elaborată într-un cadru ușor decorativ, la inserarea unor elemente preluate din iconografia bizantină, de pildă. În cazul Ciulinilor situația stă altfel, acolo am simțit nevoia unei tușe foarte libere și grafice, de altfel seria a debutat cu gravuri de mici dimensiuni, apoi desene pe hârtie manual, după care am simțit nevoia să-i transpun pe pânze mari, în culoare, cu tușe, de cele mai multe ori, instinctive.

R.Ș.: Și chiar: cine mai pictează ciulini azi?! Nu te-au luat conceptualiștii la 11 metri?
L.M.: Cred că întrebarea ar fi cine mai pictează azi?, întrebare pe care mi-am pus-o și eu când am vizitat Bienala de la Veneția în anul 2015, unde am fost foarte surprins de absența picturii, cu câteva excepții notabile, de pildă Pavilionul românesc, reprezentat atunci de Adrian Ghenie și picturile lui monumentale. Nu am absolut nimic împotriva oricărei exprimări artistice, conceptuală, performance, efemeră etc., dar cred că pictură se va face și peste sute de ani de acum încolo. Ador să fiu surprins plăcut când descopăr artiști de care nu am auzit până acum și ale căror lucrări vin cu un suflu nou. Trăim vremuri bune în acest sens, vizibilitatea este mult mai mare acum, e de ajuns o privire pe rețelele de social media, instagram, pentru a putea fi în contact cu pictura nouă sau cu galeriile de artă contemporană din diferite colțuri ale lumii, în timp real.

R.Ș.: Am văzut în tablourile tale zone dramatice, mai ales când figurativul este evident și când subiectul e chiar omul, dar și ludice, născute din alăturările, uneori contrapunctice, de culori și forme. Cât de complicat e să împaci și să faci să coabiteze estetic cele două formule? Care-i secretul?
L.M.: Nu aș spune că există un secret, ci căutări continue de la o temă la alta. La un moment dat se suprapun, iar forme sau diferite elemente din picturile mai vechi reapar în compozițiile noi. Există multă joacă în aceste căutări și, de fiecare dată când devin prea serios, am senzația că rezultatul este unul aproape școlăresc, banal și corect. În prezent sunt interesat de construcții compoziționale în sistemul colajului, unde se pot regăsi laolaltă și fragmente figurative, ciulini, trupuri, texturi minerale, zone geometrice sau ornamentale. Cele mai recente picturi au fost expuse în serii, precum Destructurare sau Grădini imaginare, în care abstractul se combină pe alocuri cu figurativul, iar aproape în fiecare tablou urmăresc coexistența lumilor suprapuse.

R.Ș.: Cu lucrările căror artiști români, de ieri ori de azi, intri ușor pe aceeași lungime de undă?
L.M.: Urmăresc fenomenul artistic contemporan și îmi place să fiu la curent cu expozițiile de pictură, pictez în atelierul meu din București, așa că sunt obișnuit cu expozițiile din capitală, dar sunt atent și la galerii din Cluj, Iași sau Timișoara, ori la cele din afara țării. Dacă ar fi să amintesc câteva expoziții recente ale unor artiști români, aș face referire la cele mai recente expoziții personale ale lui Adrian Ghenie, The Hooligans, Pace Gallery, ori lucrările expuse la Tim Van Laere Gallery. Și altă expoziție pe care mi-ar fi plăcut să o vizitez, dar am văzut-o online, este cea a lui Dan Voinea, Dual Nature, Slag Gallery.

R.Ș.: Ce mare pictor nu-ți place și de ce?
L.M.: Ha, bună întrebare, încerc să răspund cu riscul de a fi pus la perete. Nu-mi place Ingres, și cred că asta se datorează jurnalului lui Delacroix.
Interviu realizat de Robert Șerban