Cozi imense și discuții contabilo-economice în jurul unei mașinării defecte, pe holurile Direcției de Finanțe. FOTO

161

Cei mai mulți din cetățenii contribuabili din oraș au treabă măcar de câteva ori pe an la Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara. Instituția unde merge oricine cu portofelul burdușit și pleacă apoi cu el fâlfâind a pagubă are un sediu nou și modern ca puține alte firme. Se află în centrul orașului și are parcăre modernă în apropiere. Ce mai, parcă simți o bucurie și un sentiment de ușurare când trebuie să te prezinți să-ți ia banii!

Totuși, cozile interminabile sunt tot acolo, ca pe timpuri. Brambureala este, la fel, de neclintit, parcă e trecută în statutul finanțiștilor.

Până recent, la poartă exista un automat ce dădea numere de ordine la diverse ghișee. Lucrurile erau un pic reglementate. Coada exista și atunci, dar macar aveai un criteriu de a aprecia câți sunt înaintea ta. De o săptămână însă, mașinăria a intrat în repaus forțat. Nu mai funcționează. Vine omul și vrea să butoneze. Ghinion! O voce de la poartă îl apostrofează sec: „Nu merge!”. Bine! Speri să nu fie multă lume. Ba este. Încep discuțiile, unele constructive altele să treacă timpul. Dar cele mai multe cu sămânță de conflict: „Vezi că eu sunt după doamna de acolo”, „S-o crezi tu, eu nu am văzut nimic!”, „Nu ți-e rușine să intri în față!”, „Eu nu stau la coadă că numai vreau să întreb ceva!”, „Dacă intri înaintea mea te învăț minte!”. Și așa mai departe… Omul până stă la coadă mai învață câte ceva.

Din păcate, rigorile jurnalistice ne împiedică să redăm savoarea celor mai multe din discuții.
Sunt și câteva scaune stinghere. Dar nimeni nu le folosește de frica pierderii rândului.

– „De când nu merge mașina de bonuri?”

– „De vreo săptămână sau mai mult!”, dă detalii un cunoscător.

– „De ce nu se repară?”, întreabă un curios.

– „Păi e scump. Cam 6000 de euro.”, vine cu amănunte un specialist.

Un funcționar nervos și pițigăiat strigă din cinci în cinci minute: „ Nu vă înghesuiți, stați mai încolo, lăsați loc de intimitate!”

„Nu era mai simplu să fi lipit pe jos o dungă vizibilă cu o bandă adezivă să știe omul unde să stea?” întreabă un alt platitor cu mai mult simț practic.

„Păi nu e treaba mea.”, răspunde la fel de răstit funcționarul nervos. Poate era nervos că nu a avut el ideea de a lipi pe mozaic banda lipicioasă.

Nervi, coadă, transpirație, vorbe, alți nervi alte vorbe, timp pierdut, bani pierduți. Toate sunt ingredientele unei frumoase dimineți pierdute la Direcția de finanțe publice. Mașina stă, discuțiile continuă.

Invităm pe cineva din conducere să stea la poartă și să scrie cu plaivazul bonuri de ordine dacă nu au acei mulți sau puțini bani de a repara mașinăria de ținut în frâu coada.

LĂSAȚI UN MESAJ