Costel Balint în luptă cu Covid-19

208

Nu mai ştiu câte cărţi a scris Cornel Balint — multe. Unele, precum cele consacrate revoluţiei din decembrie, au fost tipărite în mai multe ediţii: revăzute şi adăugite. Martorul, sociologul, jurnalistul are lângă el documentele drepte pe care ni le prezintă în premieră. În prefaţa de la Arde Orientul (2017) subliniam vocaţia de prozator a lui Costel Balint: capacitatea de a realiza portretele celor mari, ale controversaţilor oameni politici din anii optzeci.

Care au fost „cu adevărat” relaţiile dintre oamenii politici din Statele Unite şi Iran, Israel, Egipt, care a fost „cu adevărat” istoria lui Sadam Hussein? Suntem în anii optzeci, în anii nouăzeci presa din România poate să scrie, poate să-şi dea cu părerea. Poate să scrie şi despre adevărurile istoriei noastre. Costel Balint şi-a lansat cărţile în Sala de cenaclu a Filialei Timişoara a Uniunii Scriitorilor, întâmpinat cu iubire de colegii săi. Ultima carte, recent apărută, Legiunea. Garda de fier, ar fi trebuit lansată în aceeaşi sală. O carte despre o istorie controversată,  cunoscută sau necunoscută, falsificată de prea multe ori de tinerii sau bătrânii legionari trecuţi prin ani mulţi de temniţă sau prin ani mulţi de exil, de tinerii (?) sau bătrânii comunişti la pensie sau în înnoită efervescenţă. Costel Balint scrie „în cunoştinţă de cauză” despre istoria româneasă din ultima sută de ani — în faţă cu documentele Unirii, ale anilor douăzeci, ale anilor treizeci, ale anilor patruzeci, cu prortretele lui Zelea-Codreanu sau Ion Antonescu.

O sursă imensă de bibliografie, de surse documentare — din ţară şi de peste hotare. În bibliografia lucrărării figurează „centre de documentare” din Catalonia, de la Madrid, Salamanca, Paris, Viena, Freiburg, Roma, surse diplomatice din Italia, Franţa, Spania. Sunt citite „enciclopedii şi colecţii statistice”, publicaţii din exil, dar şi reviste şi ziare din România anilor treizeci. Costel Balint mai citeşte şi surse bibliografice „referitoare la Garda de fier, extrema dreaptă şi antisemitism”, între care, pe lângă cărţile lui Zelea-Codreanu, sunt cele ale lui Nichifor Crainic, A.C. Cuza, Platon Chirnoagă, ale lui Traian Herseni, Ion Mânzatu, chiar şi cartea lui Mihai Fătu şi Ion Spălăţelui. Pentru buna înţelegere a istoriei naţionale, mai sunt citite/citate cărţi de Nicolae Iorga, Carol Iancu, Damian Hurezeanu, Fisher-Galaţi ș.a.

Informaţa deosebit de bogată a lui  Costel Balint trebuia respectată şi la întâlnirile cu publicul.  Filiala Timişoara a Uniunii Scriitorilor a considerat că e oblgatorie o întâlnire cu cartea lui Costel Balint — cu autorul ei —, dar într-un spaţiu deschis. În 23 septembrie.

Post scriptum. Tot din această publicaţie, în care scriem despre întâmplările scriitorilor de azi şi de odinioară, aflăm că Uniunea Scriitorilor din România nu ar avea drept de funcţionare. Propoziţia pare că datează din 1949, când Republica Populară începea alfabetizarea cetăţenilor. Şi noi, ca şi alţii, am arătat că nici în anii noştri alfabetizarea nu s-a terminat: mai există analfabeţi care vorbesc în numele… Uniunii Scriitorilor. Din nefericire.

LĂSAȚI UN MESAJ