Bărbatul chipeș de 50 de ani s-a întors acasă încărcat cu bagajele gloriei. El, cel care a văzut atâtea până la această vârstă, inclusiv moartea jupuind flămândă vieți după vieți pe la începutul și mijlocul anilor ’90, din țara lui de la acea vreme, nu a vrut să tacă. Nu a mai vrut să tacă, fiindcă de acum avea toate argumentele să nu o mai facă. Pentru că s-a săturat să vadă atâta amar de vreme în jur grămezi pestilențiale de ipocrizie, minciună și injustiție copleșitoare.
Toate acestea reprezentând produsul minților bolnave sau măcar mustind de lașitate ale celor care i-au condus vreme de mai mult de un sfert de veac țara. Noua lui țară! În fond, pe cea veche, de dinainte de Marele Război, când străbunii săi trăiau sub ocupația altor suflete și minți ipocrite și nesimțitoare. Doar că aceștia își spunea Împărați, iar la curtea lor „împărățeau” arhiduci, conți și contese de toate culorile!
Apoi, după ce-au trebuit să moară câteva zeci bune de milioane de flăcăi pe fronturile de prin toată bătrâna Europă, țara bărbatului elegant și spilcuit de azi avea să se cheme, simplu, Iugoslavia. Iar pe noul „împărat” — roșu, de astă-dată — avea să-l cheme, imediat după celălalt mare război, Tito.
Apoi, după alți cincizeci de ani de viață liniștită și destul de prosperă, noua țară a trebuit să se facă țăndări în câteva săptămâni, urmate de alți ani de nebunie și ferocitate colectivă.
Iugoslavia bătrânului „nealiniat” avea să dispară în noaptea timpului și să lase în urmă alte grămezi de morți tineri, tristețe neasemuită și ură, multă ură. Atâta ură și răzbunare cât nu putea cuprinde bătrâna și liniștita Mare Adriatică, iubită și cântată de scriitori minunați precum Ivo Andrić, Danilo Kiš sau Milorad Pavić.
Astfel încât, sufocată de tristețe și măcinată de melancoliile unui trecut greu de uitat de zecile de milioane de foști locuitori ai ei, Iugoslavia a decis să le rămână multora dintre aceștia în inimi cu un al nume, la fel de frumos și de feminin, și anume Iugonostalgia. Femeia tânără și răvășitor de frumoasă de mai ieri a devenit fantoșa care-i urmărește pe toți oamenii aceștia, ce se numeau cândva iugoslavi, până în clipa când vor dispărea cu toții!
Acum, țara bărbatului încă tânăr și apăsat de celebritate se numește Croația. O națiune de patru milioane de oameni ce tocmai a devenit vicecampioana lumii la fotbal.
Iar el, Zlatko Dalić, a ținut să-și anunțe compatrioții că, împreună cu eroii săi, fotbaliștii de clasă mondială ai acestei națiuni, au luat cu toții decizia să nu primească niciun ban de la federația proprie, câteva milioane bune de euro, câștigați de ei, în fond, de la FIFA pentru uriașa performanță obținută!
„Banii aceștia trebuie să meargă la copiii săraci ai țării noastre, care, astfel, pot visa, la rândul lor, că totul este posibil atunci când crezi în tine cu adevărat.
Înainte de toate, am hotărât ca, de pe urma acestor bani, câteva mii de copii croați să aibă șansa să vadă Marea. Da, pentru că realitatea este aceasta, și nu alta, edulcorată de politicienii noștri, mulți dintre ei corupți și incompetenți. Sunt atâția copii în țara noastră care nu au avut posibilitatea să ajungă vreodată să atingă cu mâinile lor marea, ceea ce e un lucru trist și umilitor, în același timp”, a concluzionat, amar, marele antrenor al micii națiuni numite Croația.
Nu știu câți copii vor avea șansa de a vedea până la urma Marea Adriatică, dar îmi închipui că, pentru toți acești puști, nume ca Zlatko Dalić, Luka Modrić, Mario Mandžukić și toți ceilalți, firește, le vor rămâne la fel de apropiate de sufletele și mințile lor precum le sunt cele ale părinților naturali.
O altă formă de nostalgie care îi va urmări mereu pe copiii săraci ai Croației, după aceea, amintită mai devreme, a părinților și bunicilor lor iugoslavi după țara dispărută.