Contractul istoric

51

Dintre cele șaizeci şi trei de clauze incluse în Magna Carta Libertatum, doar trei mai au astăzi putere de lege, dar în această troikă de supraviețuitoare se află şi aceea care îmi pare a fi chintesenţa morală şi juridică a documentului ce devenea, la 15 iunie 1215, soluţia unei crize politice majore din Anglia medievală. Este clauza cu numărul 40:

 „Nulli vendemus, nulli negabimus aut differemus rectum aut justiciam.”//„To no one will we sell, to no one we will deny or delay, right or justice.”

Acceptând să semneze acest document şi făcând astfel un contract cu baronii, un rege abuziv, cunoscut şi ca Ioan-fără-de-Ţară, întemeia, fără să-şi dorească, ceva mai mult decât o ţară. Nu a fost nevoie decât să se respingă verbelor a vindea refuza şi a amâna dreptul de a-şi face înainte cu totul de cap, pentru a se aşterne temelia instituției devenite şi recunoscute apoi drept statul de drept — The Rule of Law.

A fost John Plantagenetul un rege slab? Da.

Au fost baronii nişte altruiști, gata să apere drepturile individuale ale tuturor sau doar hotărâţi să-şi vadă propriile interese puse la adăpost de abuzurile regelui? Puţin mai contează astăzi. Nu contează foarte mult nici opinia istoricului care propunea ca traducerea titlului din latină în engleză să nu fie The Great Chart of Liberties, ci The Long List of Privileges. Fireşte, „privilegiile nobilimii pe spinarea statului”, cum reaminteşte Winston S. Churchill în a sa A History of The English-Speaking People.

Ce contează este că în contractul între rege şi baroni a fost îngăduită şi sămânţa drepturilor individuale. A încolțit şi s-a dovedit un soi de miraculoasă „iarbă a fiarelor”: a dinamitat (nu dintr-o dată, ci peste timp) instituția abuzului absolut.

Restul a urmat. Nu „de la sine”, nu „în chip absolut”, dar a venit.

Deseori, vorba „unde dai şi unde crapă” propune mai mult adevăr decât acoperă teorii sau cercetări științifice dintre cele mai sofisticate. Ce contează, şi mă întorc la paginile lui Churchill, este afirmarea „principiului  că există o lege căreia i se supune şi Coroana — Rex non debet esse sub homine, sed sub Deo et lege”.

În şcoală, Istoria este o materie de studiu. În viaţă, este o materie vie. Şi viul îşi croieşte drum după legi ce scapă, cel puţin pentru o vreme, ştiinţei. Să însemne asta că istoria trebuie făcută la întâmplare, lăsată la voia întâmplărilor fericite? Nicidecum. Înseamnă doar că, atunci când masa critică necesară unei schimbări de paradigmă începe să câştige contur, șansa trebuie jucată până la capăt.

Şi Ioan-fără-de-Ţară, şi baronii şi-au jucat şansa supravieţuirii la timp. Unul cu o inteligenţă de care nu fusese bănuit de ceilalți. Ceilalţi — în forţă. O forţă îndârjită, pe care regele a provocat-o fără intenţie. Dar, de câştigat, nu au câştigat doar ei, ci şi cei neluaţi prea serios în calcul.

Anul trecut, am privit fascinat  copia cea mai bine conservată a Marii Carte a Libertăţiilor: cea de la catedrala din Salisbury. Şi n-am găsit niciun răspuns mai potrivit gândurilor ce mă încercau decât spiritul şi litera contractului ce a creat un istoric punct de plecare:

 „Nimănui nu-i vom vinde, nimănui nu-i vom refuza sau amâna (un) drept sau dreptatea”.

 

LĂSAȚI UN MESAJ