Vorbind despre nașterea provinciei Banatului, ca entitate de sine stătătoare cu certe valențe europene, întărite de un important act al istoriei, Trataul de la Passarowitz, am adus pe scurt în memoria locuitorilor un anume conte de Mercy.

Numel acesta, sub diferite forme și pronunții, este destul de cunoscut pe meleagurile noastre. Dar ce a făcut cu adevărat și cu ce s-a ocupat acest cavaler din altă epocă. Deși a fost un mare om de stat și de arme a fost umbrit de mai celebrul său comandant și conațional Eugeniu de Savoia.

Celebrul oștean din armata prințului de Savoia a condus trupe de militari pe cele mai multe fronturi din secolele XVII și XVIII în care erau implicate statele germanice din acea vreme. A fost prizonier, a învins, a avut și înfrângeri ca orice ofițer adevărat. Dar pentru cei din Banat adevărata sa față a fost de excelent administrator vizionar ce a avut perspectiva a ce va putea deveni provincia plină de bălți și mlaștini pe care tocmai au cucerit-o. Când s-au văzut stâpâni peste o mare întindere de teren de mărime unui stat feudal s-a pus întrebarea firească ce facem cu țara asta de bălți? Va rămâne veșnic doar o fortăreață de apărare în cale expansiunii otomane? Sau se va ridica la nivelul unei provincii europene cu economie puternică. A fost meritul lui Mercy că a intuit potențialul economic civil pe lângă cel militar al noii „țări de coroană”. Dar tot ce era în Banat trebuia cu mare atenție chibzuit și renovat fiind încă proaspete urmările războiului ce au decimat populația, au ruinat micile gospodării ce au mai rămas.

Claudius Florimund Graf (conte de) Mercy a venit pe lume în anul 1666 în Longwy din Lorena, actualmente în Franța. a fost un mareșal imperial, comandant general al provinciei imperiale a Banatului timișan și președinte al administrației de stat din Banat (1717-1734). a fost un militar ce a ajuns până la gradul de feldmareșal imperial al Casei de Habsburg. Dar a avut demnitatea de comandant general al provinciei imperiale a Banatului Timișean și președinte al administrației de stat din Banat (1717-1734).

Provenea dintr-o ilustră familie de nobili militari. Bunicul său era feldmareșalul bavarez Franz (Francois) de Mercy, nascut in Longwy, Lorena, mort la 3 august 1645, fost general în armata bavareză și apoi în armata imperială a casei de Austria.

Părinții săi erau feldmareșalul Freiherr Pierre (Peter) Ernst von Mercy (1641-1686) și contesa Marie Christiane d’Allamont.

Așa cum era firesc în epocă tinerii nobili erau în cele mai multe cazuri hărăziți pentru cariera armelor. În 1682 Florimund Mercy s-a înscris în Armata Imperială Habsburgică ca voluntar. A avansat rapid în armată și a obținut gradul de de ofițer (locotenent) în bătălia de la Kahlenberg (Viena, 1683) și a luptat cu vitejie în campaniile ulterioare din Ungaria (1684-1690).

Între 1683 și 1690 a luat parte ca locotenent la luptele cu trupele turcești din Ungaria, iar în 1686 la asediul de la Buda.

Tatăl său a fost ridicat la demnitatea de conte la 23 septembrie 1686 de către împăratul Leopold, în timpul asediului dar a căzut în luptă la scurt timp după aceea. La acea bătălie a participat și tânărul Mercy. Fiul său, Claude Florimond, a fost menționat încă din 1700 ca stăpânind regiunile Fontoy, Looten și Schöndorf.

Faptele de arme nu aveau să se încheie aici. Tot continentul era zguduit din timp în timp de ambițiile marilor imperii. Dar și coalițiile micilor state ori orașe stat se războiau veșnic pentru a stăpâni câte o fărâmă de pământ. Iar mai apoi ciocnirile dintre diverse religii de asemenea au dus la repetate schimbări de graniță.

Florimund Mercy a participat la Războiul de succesiune spaniolă din Italia de la început și până la Pacea de la Rastatt în 1714. A luptat ca locotenent-colonel în Italia în 1701 și a reușit să respingă șase escadroane inamice lângă Borgoforte (provincia Mantua) cu 300 de călăreți. Cum soarta nu e tocmai surâzătoare oștenilor a fost capturat pe câmpul de luptă de mai multe ori. Dar mercantilismul nu s-a inventat acum recent. Banii și înteresele diverselor armate au dus întotdeauna la eliberat sa în cursul schimburilor de prizonieri.
În timpul războiului cu Spania, el a comandat Sicilia din aprilie 1719 și a luptat cu succes crescând de la o încercare la alta. Contele Mercy a atacat trupele marchizului de Lede la Francavilla pe 20 iunie. În ciuda faptului că a fost rănit, a reușit să ocupe cetatea Messina, după care a fost înlocuit de un subordonat mai tânăr.

Pentru curajul și determinarea de pe câmpurile de luptă primește comanda unui regiment de cuirasieri numit după el și va opea în campania din zona Rinului. Și-a câștigat o mare faimă în bătălia de la Friedlingen. În 1705, este promovat la gradul de generalul major. Din această poziție, contele Mercy a împins trupele franceze înapoi de pe liniile lor de la Pfaffenhofen până sub întăririle de la Strasbourg.

Generalul a mai participat și la ciocnirile de la în Landau în 1706 și a distrus în 1707 corpul dragonilor (husarilor) zburători al marchizului de Vivans la Orlenberg.

Tânărul locotenent devine unul din cei mai rutinați comandanți de oști odată cu multele campanii ce se înșiră în cariera sa. Este firesc să fie remarcat și să fie înaintat la gradul de feldmareșal, precum părintele dar și bunicul său. Continuă să opreze în regiunea Landau. În campania din 1709, a condus șase regimente în Mantua, a trecut peste Rin după întoarcerea sa și a luat o poziție lângă Neuenburg am Rhein. Înfrânt de mareșalul de Bourg lângă Rummersheim, a trebuit să se retragă la Rheinfelden, dar a apărat Pădurea Neagră și orașele regiunii.

În Războiul Turc (1716), el a adus o contribuție semnificativă la batalia și victoria de la Petrovaradin. După care a participat la asediul Timișoarei din 1717 unde de asemenea s-a acoperit de onoruri deși marele învingător este creditat comandantul său Eugeniu de Savoia.

Dar odată cucerită Timișoara și întreg vilayetul acesta trebuia cumva administrată și revitalizată. Meritele militare se pare că erau dublate și de serioase cunoștiințe de om gospodar.

Dar războiul continuă și nu prea lasă mult timp militarilor să se ocupe de planuri de renaștere teriotorială. La marea bătălie de la Belgrad (1717) a contele preia conducerea liniei a doua de cavalerie cu aripa stângă și într-o șarjă strălucitoare și decisivă care a condus la resapingerea forțele Imperiului Otoman înapoi în tranșeele lor.

La 15 aprilie 1718, contele a fost numit comandant general în Banat conform decretului imperial, astfel încât poziția militarilor la conducerea în administrația de cameră a fost păstrată. Claudius Florimund Mercy a fost numit și președinte al Administrației Statului Banat. În acest rol, a avut sarcina de a implementa proiectul de amenajare a Banatului.
După semnarea păcii a reluat administrarea Banatului, care după mai bine de 150 de ani de guvernare turcă avea nevoie de un guvernator capabil. Dar înainte de a-și face munca, a fost chemat din nou la o comandă pe câmpul de luptă, de data aceasta în sudul Italiei, unde a luptat în bătălia de la Francavilla (20 iunie 1719), a cucerit fortificațiile Messinei și a asediat Palermo.

Timp de unsprezece ani, el a administrat Banatul, reorganizând țara ca o comunitate prosperă și civilizată. Când și când mai pleca cu treburi militare dar se întorcea veșnic la o muncă migăloasă dragă sufletului său. A contribuit cu toate cunoștiințele sale dar a și știut să se înconjoare de cei mai buni ingineri și meșteri pentru a reda prosperitatea provinciei. Au venit în noul El Dorado arhitecți, urbaniști, agronomi, hidrotehnicieni și geniști din toate colțurile Europei.

Pe lângă coloniștii germani mai târziu au apărut și așezările franceze, italiene și spaniole ce s-au amestecat cu germanii, iar în alt val vin minerii cehi, austrieci și germani ce au pornit exploatările bogățiilor subterane.

În calitate de guvernator al Timișoarei, a sprijinit revitalizarea așezărilor și cultivarea terenurilor din provincia cucerită de la turci.

Politica camerei de la Viena era de a întări caracterul catolic al noilor provincii. Încep marile colonizări cu imigranții din Suabia, Franconia, Palatinat, Renania și alte părți germanofone. Șvabii dunăreni, cum au fost numiți după locul lor de îmbarcare pe șlepuri, au primit pământ și au mai beneficiat trei ani de scutire de impozit. Au fost mutate în total în jur de 100.000 de persoane. Dar au fost aduse și familii de alte religii, 30.000 de familii sârbe s-au stabilit doar în Voivodina de astăzi.

Contele Mercy este, de asemenea, responsabil pentru fortificarea zidurilor cetății Timișoarei ce a fost aproape în întregime distrusă în timpul asediului. Mica cetate medievală otomană avea să capete dimensiunile și aspectul de mai târziu după planurile întocmite sub comanda lui Mercy. La 23 aprilie 1723, a fost pusă piatra de temelie a zidurilor noii cetăți. Construcția cetății a fost continuată neîntrerupt și a fost finalizată în mai multe etape abia în 1765.

Un alt proiect major avea să se lege de drenarea mlașinilor și canalizarea râului Timișel (cum era cunoscut pe atunci brațul de nord al complexului de râuri) ce devine astfel canalul Bega. Până atunci cele două râuri se uneau și se despărțeau după cât ploua sau era de secetoasă vremea.

Mercy a început lucrările ample de drenare a mlaștinilor pe scară largă în Timiș începând cu 1724, cu populația indigenă bănățeană deportată în lagărele de muncă. La Ghiroda pe o mare suprafață, au fost găzduiți mii de oameni in acele tabere de muncă. Cu acest prim prilej a fost trasat prima variantă a canalului Bega ce apare pe harta Josefină la fila 54.
În 1727, construcția canalului Bega a fost începută din nou sub conducerea lui Mercy. Înainte de canalizare, Bega oferea ape bogate sau stătătoare după capriciile vremii. Regularizare cursurilor de apă și drenarea mlaștinilor erau imperios necesare lui Mercy din motive strategice, economice și nu în ultimul din motive de aprovizionare a trupelor a rezultat marea Câmpie a Banatului.

Pe lângă secarea mlaștinilor, o altă mare realizare în economia locală a fost introducerea și creșterea viermilor de mătase în Banat asemenea celor din Italia. A mai înființat mai multe manufacturi la Timișoara ce aveau să fie bazele viitoarei industrii din secolul următor. A încercat să creeze un incipient de fabrici prin impulsionarea breslelor și a adus specialiști din străinătate pentru a conduce noile companii.

În 1733 a fost făcut feldmareșal general al armatei, iar în primăvara acelui an pune din nou mâna pe sabie și pe bastonul de mareșal. Împreună cu generalul-maior baronul de origine irlandeză, Francis Patrick O’Neillan, a reunit 50.000 de soldați bine căliți în lupte și pleacă la Mantua, în efortul de a revendica tot ce se pierduse anteriorul an în care austriecii fuseseră alungați din Italia de forțele franco-spaniole. Se împarte între războaiele de succesiune din Polonia și conflictele din Italia.

Claude Florimund de Mercy cade eroic la 29 iunie 1734 în bătălia de la Parma, de lângă Crocetta, în timp ce-și conducea personal trupele în ciuda faptului că suferea de pe urma unui accident vascular ce i-a scăzut vederea și auzul. Avea 68 de ani. O vîrstă înaintată în epocă pentru un militar ce a trăit toată viața în bătălii. A fost înmormântat cu onorurile cele mai înalte în Domul din Reggio.

La noi în județul Timiș mai există unele urme ale acestui important conducător militar ce a trasat liniile generale de dezvoltare ale provinciei. În plin centrul Timișoarei multă lume trece pe lângă Palatul Mercy de pe strada Proclamația de la Timișoara, nr. 7. Clădirea a trecut prin multe renovări. Acum este în stare destul de bună estetic/vizual. Dar majoritatea intervențiilor au fost făcute cam anapoda fără a respecta spiritul epocii când de acolo se conducea regiune nou înființată.

Dar nu la fel de fericită este soarta reședinței de vară a contelui. Încă îi poartă numele „Castelul Mercy din Carani” din comuna Sânandrei. Dar stare avansată de degradare nu face deloc cinste celor din localitate. Memoria mareșalului ar fi meritat mai mult decât o stradă în centrul vechi din Cetate și un bust anost în parcul Central.